Vis orb

Cred ca fiecare om isi doreste cu ardoare sa vada ceva anume sau sa faca ceva anume inainte de a muri, ceva ce nu ne ajuta decat spiritual, ceva de suflet. Din pacate, suntem prea prinsi in lumea asta materiala, in goana nebuna dupa bani si dupa un trai mai bun, in compromisuri si renuntari, incat adevaratele bucurii ale sufletului raman pe ultimul plan, iar la sfarsit ramanem numai cu regretul, regretul de a nu fi facut mai mult pentru a ne bucura sufletul, regretul de a nu fi fost egoisti pentru macar o clipa, de a nu ne fi oferit o desfatare pe care altii nu o pot intelege, dar care pentru noi insine ar fi insemnat poate totul. 

Unii isi doresc sa vada Piramidele de la Gizeh, altii Chichen Itza, Parisul, Aurora Boreala, o tornada, sau un vulcan in eruptie. Fiecare cu visul sau. 

Daca cineva m-ar pune sa aleg doar unul din multitudinea de locuri si fenomene pe care as dori sa le vad (si sunt extrem de multe), acela ar fi San Michele, mai exact Vila de la San Michele. Nici Parisul, nici piramide si nici un alt loc de cultura, civilizatie, istorie sau lux nu m-ar tenta. Asta e locul meu de suflet si capul meu de lista. Si nici macar nu e departe. E dureros ca am ajuns in locuri mult mai indepartate, dar nu am ajuns acolo unde imi doream cu adevarat. De fiecare data cand ma hotaram aparea cate ceva neprevazut, ori nimeni nu intelegea de ce vreau sa ma duc sa vad o casa, azi muzeu, care nici macar nu e … “important”,  “nimeni n-a auzit de el”. Nu e Luvru, nu e Turnul Londrei si nici Palatul Buckingham. De ce are lumea impresia ca trebuie sa fie “ceva important” pentru toata lumea, ceva ce toata lumea cunoaste, pentru a merita sa fie vazut? De ce trebuie sa alergam toti in aceeasi directie si sa ne ghidam dupa aceleasi principii? De ce un muzeu despre care marea majoritate nu a auzit nu poate sa aiba pentru cineva aceeasi valoare ca o destinatie pe care toata lumea o alege? Pentru mine are. A ma relaxa in concediu nu inseamna numai a sta tolanita toata ziua pe plaja, desi ador marea, dar prefer sa fac ceva care sa imi umple sufletul. Mai bine cu dureri de picioare, dar cu sufletul plin, decat anchilozata de prea mult stat.  

Vila de la San Michele a devenit visul meu din momentul in care am realizat ca exista cu adevarat si nu e doar plasmuirea mintii unui scriitor care m-a tinut in suspans si intr-o teribila agitatie pana aproape de sfarsitul cartii, nestiind daca totul e vis, realitate sau simpla nebunie. “Cartea de la San Michele” a lui Axel Munthe a fost cea mai stranie carte pe care am citit-o vreodata, ca si cum autorul se juca cu mintea mea, o imbinare ciudata de vis si nebunie, conversatii cu animale, fiinte supranaturale, imparati romani si chiar Sfantul Petru totul prezentat astfel incat pana aproape de sfarsitul cartii am crezut ca totul e fictiune. Si cum aveam prostul obicei de a nu strica povestea citind despre autor sau subiectul cartii inainte de a o termina, eram intr-o confuzie totala. Dar, cand mai aveam cateva pagini pana sa termin cartea, … s-a facut lumina. Am avut norocul sa vad la vremea aceea un documentar realizat de Ioan Grigorescu la TVR2 exact despre ceea ce citeam. Nu pot sa exprim emotia pe care am simtit-o si nici bucuria de a afla ca locul acela magic chiar exista. Eram ca un copil care a avut confirmarea ca exista Mos Craciun.

Stiu ca nu voi fi deazamagita cand am sa ajung acolo, asa cum am fost dezamagita de multe ori cand mi-am dorit sa vad ceva, iar, cand in sfarsit am ajuns sa vad acel ceva, am ramas cu un gust amar si cu parere de rau pentru banii dati. De ce cred ca nu voi fi dezamagita? Pentru ca nu am vazut toate astea doar in fotografii frumoase pe Internet, bine prelucrate in Photoshop, astfel incat sa arate spectaculos. Eu am vazut toate astea cu ochii mintii inainte de a vedea cu adevarat, am trait visul acela de creatie, vila, mozaicul, aducerea sfinxului, statuile, gradina, istoria pietrelor, le-am vazut pe toate inainte sa stiu macar ca exista, iar fotografiile de pe Internet, fie ele si prelucrate in Photoshop, nu fac decat sa imi confirme ceea cea am vazut deja cu ochi de orb.

Anul acesta, ca in toti ceilalti dealfel, am ajuns in alta parte, cu mult mai departe decat mi-ar fi trebuit ca sa ajung la Anacapri, dar stiu sigur ca intr-o zi, si nu va fi prea departe acea zi, am sa spun stop! Am sa-mi iau valiza si o sa plec fara sa ma uit inapoi pentru ca avem doar o viata si nu stim ce va fi maine. Nici macar nu stim daca va mai exista un mâine.
 

sursa foto