Grădina care râde

Margaretele sunt vesele. Vesele și nepretențioase. Nu știu de ce, dar când mă uit la o margaretă am senzația că că văd un zâmbet larg pictat pe chipu-i. Par flori banale pentru că le găsești pe orice câmp, nu le acorzi atenție pentru că sunt simple și creierul nostru a fost setat de-a lungul anilor de ”progres” că ce e simplu nu poate fi interesant, ci trebuie să fie cât mai complicat și cât mai rar, mai greu de procurat, cât mai de neînțeles pentru a merita atenție.

Și deoarece câmpurile cu margarete mă făceau să mă simt bine, în primul an când am stat la casă m-am gândit să îmi creez propriul câmp de margarete în grădină. Am fost la magazinele de specialitate, am găsit semințe și mi-am plantat niște rânduri de margarete. Și am așteptat. Vara aia a fost superbă. Eram fericita posesoare a grădinii care râde. A venit iarna, totul a murit. A venit și primăvara următoare și a venit și momentul în care să îmi amenajez grădina de flori, moment în care am avut șocul vieții mele. Grădina mea era la propriu un câmp de margarete. De fapt, era un câmp numai de margarete, căci nu era iarbă câte margarete. Un lan de margarete, sau cum vreți să-i spuneți. Am fost pusă în situația dureroasă de a tăia în ele ca în carne vie lăsând doar câteva rânduri. Am dat margarete la toate vecinele, la toate cunoscutele, la oricine a vrut și a cerut. Aveam margarete să plantez un hectar, aveam margarete să fac 1000 de grădini să râdă. Aveam să îmi pun și în cap. Și totul dintr-un pliculeț cu o linguriță de semințe. Și mă gândeam în prostia mea că dacă și agricultura mondială ar funcționa ca margaretele mele, nu ar mai muri nimeni de foame. În anii care au urmat am avut grijă să nu le mai las pe toate să scuture semințele, culegeam florile înainte. Când am plecat, mi-am luat cu mine grădina care râde … la ghiveci. Și, da, un mănunchi de margarete îți poate face ziua mai frumoasă, îți poate smulge un zâmbet.