Miercuri = ceasul rău, pisica 13

Azi m-am urnit la cumpărături. Nu că mi-ar fi făcut plăcere să mă urnesc și să dau cap în cap cu mulțimea de prin supermarket, dar îmi bătea un vânt al dracului de tare prin frigider, cu apucături împrumutate de la fratele lui din Siberia. Așa că vrei nu vrei, bea Grigore agheasmă. Am spart acolo o căciula de bani, cat să nu mă mai duc prea curând. După care mi s-a făcut poftă de colindat. Începutul e mai greu, nu? Restul vine de la sine. Am teleportat papornițele acasă și m-am gândit eu că mi-ar prinde bine un tuns și șuvițat, că părul meu începe să arate cam revoluționar și de culoarea vântului turbat, iar o doamnă ”bine” a ținut să îmi precizeze în gura mare într-un magazin, acum vreo lună: Trebuie să te vopsești. De s-au sucit toate gâturile să o vadă pe aia care trebuia pictată. :D drăguț! No, mă înființez eu înarmată cu răbdare la ciufulici. Fără programare, dar știam că îmi face și mie un loc. Și cum înotam eu grațios prin mulțime, văd de departe că-i cam liniște la ciufulici. Nu tu lumini aprinse nu tu ușa deschisă. Ei, drăcie, oi fi ajuns devreme, îmi zic. Mă reorganizez rapid și zăresc un afiș suspect de mare pe geamul ciufuliciului. Ok. E ceva. Mă dau mai aproape: Informăm stimații clienți ... bla, bla, bla. Concediu până luni. 

Țeapa! 

Astea când iau concediu iau toate și pun lăcatul pe ușă. Las’ că mă duc la alta pe colț, îmi zic. N-am încercat-o până acum dar vorbește lumea că e bună. Mă măsoară asta de la pantofi până la pletele mele cele rebele și după cât se vede rezultatul nu mi-e favorabil că nu schițează nici un zâmbet și începe să îmi înșire cu o voce în reluare că nu știe, că are o programare la 3 și mai are una la 4 ... bla, bla, bla ... că dacă vreau să aștept, dar nu promite. Păi la dracu’ mă faci femeie să aștept? Altceva nu oi mai avea de făcut? Îi spun să o lase pe altădată. Nu pricep un lucru. De ce e atât de greu să îi spui omului că nu poți azi că ai plin? Dacă vrei să mă prinzi de mușteriu propune imediat cu amabilitate și un zâmbet: Mâine. Și să vezi că vin. Dar cu mecla aia acră, și lenea de a vorbi prefer să stau revoluționară și nepictată până luni când vine ”din concedii” ciufuliciul meu obișnuit care nu tunde strălucit și de fiecare dată când îi spun că vreau șuvițe puține, mă trezesc jumate blondă, dar are două calități: zâmbește continuu, și nu zice niciodată nu. Chiar dacă e prea ocupată azi, (deși niciodată nu am plecat de acolo nerezolvată), o dă la întors zâmbind și te face să vii mâine, de zici că tu ai fost cu ideea și nu ea. Adică știe să-și vândă  … serviciile, în cazul ăsta. Chiar dacă nu-s perfecte.

A doua țeapă.

Consolată cu ideea și în pas săltat mă îndrept spre casă evitând elegant magazinele ca să nu intru în faliment. Mă opresc la colț să mai cumpăr niște nimicuri și o sticlă cu apă că eram leșinată. Îmi zice domnul că face 4,80. Știu că am niște mărunt, dar cred că nu ajunge. Las' că am o hârtie de 5 în plicul cu restul de la cadoul de ziua mea. Bag mâna, scot, îi dau. Omul îmi dă rest niște monede. Le dau drumul în portofel fără să mă uit la ele. Îmi zice el acolo … ”5”, îl văd că se apleacă sub tejghea și îmi mai da niște hârtii de 10 și una de 5. Hait! îmi zic. S-a tâmpit moșul. De la căldura i se trage. Îmi pune banii în mână. Nu îmi mai dați nimic, îi zic, că eu v-am dat o hârtie de 5. Se uită uimit la mine. Zice: Cred că e de la oboseală. Deodată mi se aprinde becul: Stați așa, zic. Mă reped în geantă scot plicul și încep să număr hârtiile. Știam că mai aveam 145 în plic, din care 2 de 50…. Ei bine, …  aveam doar una. :D Mă uit la el cu zâmbet tâmp și-i spun cu voce mică: Aveți dreptate, v-am dat 50. Îmi dă înapoi restul. Plec cu coada între picioare.

Trei! 

Parcă azi nu era marți. Nu?