joi, 7 februarie 2013

Licurici


 
Există un sat pierdut în România asta mare care nu-i ca alte sate. Nu. Licuriciul e unic. M-am perindat la viața mea prin multe sate, fie de plăcere, fie de nevoie, fie vizitând rude sau prieteni, cu serviciul, ori doar în trecere … nu mai contează. Cert e, nu mi-e străină noțiunea de viață la țară și nici ceea ce implică ea. Nu o știu numai de la TV sau din povești și nici nu cred că niște purceluși vor să-i rupă scroafei nasturii de la vestă, când de fapt ei sug cu poftă. Și totuși ca Licuriciulnu-i loc pe hartă. O spun cu mâna pe inimă. 
Acolo nu știi dacă omul din fața ta vorbește serios sau te ia peste picior, nu știi dacă vorbește din filme sau chiar s-a-ntâmplat povestea. Oamenii ăia reușesc să râdă și cu mortul pe masă, și cu purceaua moartă în cocină când nu mai au nimic altceva prin curte. La prima vedere te întrebi dacă sunt beți sau săriți de pe creanga lor. Așa ar fi logic dacă i-ai judeca după aparențe. Dar nu, nu sunt. Sunt oameni normali ca oricare alții, cu care poți vorbi la modul cel mai serios dacă e cazul. Sunt doar un pic diferiți. Oamenii ăia, cred eu, au dezvoltat un scut care să îi apere de scatoalcele pe care li le dă viața după cap. Scutul acela se cheamă umor. Dar nu orice fel de umor. E umorul ridicat la rang de artă. 
Licuriciul e un sat plin de al de Ion Creangă pe care nu i-a descoperit nimeni
pentru că niciunul nu vrea să scrie ”Amintiri din Licurici”. Fără exagerare. Și scutul acesta pare că se transmite genetic. Se duc bătrânii, le iau tinerii locul cu aceeași vervă. Nu contează că e popă, dascăl, inginer, ori că are numai patru clase, umorul e același. Spumos și de calitate. Nu e lucru lăsat de la Dumnezeu pentru care să nu aibă licuriceanul o replică haioasă. Și oricât de circumspect ai fi la început, și oricât de Gică Durul te-ai crede sfârșești la un moment dat prin a râde cu lacrimi, hlizindu-te mai rău ca un tâmpit.
Nu știu dacă o fi ceva în aer sau în apa de la Licurici, dar dacă te duci acolo câteva zile și iei contact cu sătenii mai mult decât ”Bună ziua.”, ”Bună ziua.” îți încarci bateriile mai tare ca la spa-ul unui hotel de 5 stele cu toți fițoșii. Garantat. Locul ăla e pansament la nervi. Pentru că nimic nu repară mai bine un suflet și o minte obosită decât o porție zdravănă de râs. M-am tot gândit de ce nu or deschide acolo un fel de băi. Cred că ar vindeca multe creiere. Uite că nu le-am spus asta niciodată…
Primul meu contact cu Licuriciul a fost șocant. Nu știam dacă să îi iau la palme sau să mă întreb în ce colonie de nebuni oi fi aterizat. Noroc că prietena mea,
născută acolo, mi-a spus s-o iau încet și să pun fitilul mai lung la dinamită ca să nu explodez din prima. Nu știu dacă a durat o zi până m-am simțit ”oficial adoptată” de Licurici și m-am amorezat pe viață de locșorul ăla. Acolo am petrecut multe vacanțe frumoase, studentă fiind, concedii, week-end-uri, ori numai câteva ore furate între 2 drumuri, dar totdeauna am simțit că acolo e ceva, ceva care trezește la viață, care liniștește, care înviorează și îți dă forță să te mai iei un pic la trântă cu problemele.
N-am mai văzut Licuriciul, de vreo 5 ani, cât au și pozele astea. Nici nu știu dacă am să-l mai văd vreodată, dar știu că mi-e tare dor și mi-ar face bine o cură la Băilelicuricenilor. Să-i văd pe cei care-au mai rămas, să le ascult poveștile și râsul sănătos, râs adevărat, să le admir hazul de necaz, să râd la glumele lor până simt că nu mai am aer. Pentru că-n Licurici hazul e la el acasă. E acolo, în aer, în apă, hoinărind pe ulițe, chiar dacă uneori e de necaz. E umorul ăla simplu, sănătos pe care l-am descoperit în poveștile lui Creangă și despre care credeam că e numai acolo, în povești.
           


 






 

 




 
 
 
 
 

14 comentarii:

  1. Are nume frumos satul :) si eu am bunici aproape de un satuc cu numele Copacel. :) E bine sa avem in lume un refugiu, cat de mic, dar sa fie si al nostru. In cele doua poze e Tina? :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, pare asa, mititel, ca si Copacelul bunicilor tai :).
      E un loc frumos. E refugiu daca ma duc in vizita :). n-am posesiuni pe acolo. Nu, nu e Tina :))

      Ștergere
  2. Ce chestie. N-as fi crezut ca exista pe pamant un asemenea fenomen, pentru ca acel sat nu e de ici, de colo, e un FENOMEN. Cu atat mai mult cu cat te include si te cucereste pe tine, care nu esti parte din el. Interesanta poveste. Imi place.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ai spus corect fenomen. Chiar e un fenomen. Sunt convinsa ca ti-ar placea. Sunt sigura :)

      Ștergere
    2. Iti dai seama ca oamenii aia nu se apuca sa iti tina prelegeri sau sa te judece, ci te adopta si te determina sa fii ca ei, pentru ca sunt... oameni model? Wow!!

      Ștergere
    3. :)) ba sunt si prelegeri si cred ca si judeca, dar o fac cu haz. nu stiu, nu simti acreala aia in voce si in gesturi. Sunt primitori.

      Ștergere
  3. Minunate pozele si descrierea satului :)

    RăspundețiȘtergere
  4. „La corneille”, (lisez, s'il vous plaît, l'aigle), n'est plus.Il a été volé !!...ca să vorbim în cea mai „neaoșă” limbă a Licuriciului, sat în care sărăcia lucie este atotstăpânitoare.Aceasta nu știrbește cu nimic sensibilitatea și adevărurile autoarei blogului.V. Marinal

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Domn' Profesor, sa va faceti cont pe Google, sa nu mai folositi conturile altora :)).
      Si acum la subject, saracia lucie domneste prin majoritatea satelor din Romania, sa fim seriosi. Eu am mai multa ”experență” in domeniul asta ca eu am lucrat pe la sate niste ani, nu am avut noroc numa' de oras ca mneavoastra :).
      Deci a zburat vulturul ... trebuie sa va trimit o poza sa puneti in loc. Doamne, rau am ajuns!

      Ștergere
  5. În primul rând eu nu sunt „Domn' Profesor, ci Don ....C-așa se zice pe la noi,...„la țara noastră”.
    În al doilea rând, să faci tu în așa fel încât să mă loghez direct pe blogul tău și nu prin intermediul lui goagle.
    Cât privește cele spuse de tine în legătură cu subiectul, concluzia „Doamne, rău am ajuns”, este perfect valabilă, și nu de-acum.Asta e...

    RăspundețiȘtergere