Cărțile copilăriei ... la maturitate

Se zice că dacă recitești o carte la un interval de timp considerabil, impresia nu mai e aceeași. Am experimentat cu cărți citite prin adolescență. Da, impresia nu mai era aceeași, ba din contră. Am mai zis eu pe undeva că eram mare fan Winnetou prin adolescență. Am fost dintotdeauna băiețoasă. Stilul ăla de fetiță cu rochiță nu mă prea prindea deloc. Eram mai mereu cu genunchii juliți de sărit te miri pe unde și mereu plină de vânătăi. Dar cum ziceam, adult fiind, am avut ocazia să citesc toată opera lui Karl May pentru că acum se republicase și găseai orice. Dar nu a mai avut același farmec. Deloc. 

 

Sursa foto

Mi s-a părut slabă răăăăăăăău de tot. Ca să nu mai vorbesc despre faptul că autorul mi s-a părut de-a dreptul narcisist și un îngâmfat fără pereche. EL era cel mai și cel mai. EL și nimeni altcineva. Nici măcar Winnetou, pe care atâta încerca să ne facă să pricepem că e eroul principal, nu îl întrece în talente și îi recunoaște superioritatea. Am avut senzația că până la urmă la asta se reducea tot, la ridicarea în slăvi a perfectului Old Shatterhand aka autorul. Nu am mai avut răbdare. Deși îmi procurasem toate cărțile lui, nu am reușit să citesc nici măcar un sfert. Pierise farmecul. Unele lucruri trebuie lăsate acolo, în trecut. Mintea de copil nu văzuse îngâmfare, nici vanitate și nici narcisism. Văzuse doar povestea, văzuse frumusețea din sufletul uman, omul care ajută dezinteresat, fără a cere ceva în schimb. Dar nu, nu era chiar complet dezinteresat. Nu cerea nimic palpabil, dar cerea recunoașterea superiorității și plecăciuni. Nimeni nu-i perfect, nici măcar Old Shatterhand :)).