Azi am văzut un film cu aduceri aminte... ceva siropăreli. Și povestea acolo cineva, o femeie, despre primul ei sărut. Nu mai era o tinerică, dar își amintea de primul sărut. Am stat și m-am gândit și eu la primul meu sărut. ... și m-am gândit, și m-am gândit ... și nu mi-a apărut nimic . Nimic! Nu mi-am amintit care ar fi fost primul meu sărut. Nu, nu ăla de la grădiniță ... pe care, culmea, e posibil să mi-l amintesc, ci primul meu sărut de ... hai să nu-i zicem adult, dar de adolescent. Fiorul ăla care se presupune că te-ar străbate sau fluturii din stomac. Nimic! M-am consolat cu idea că era doar un film, iar în filme totul e posibil și totul e frumos, că în viață e altfel, că a trecut o veșnicie de atunci și că m-a lăsat memoria. Și totuși, toată ziua m-a frământat idea asta: ”Cum să nu îți amintești de primul tău sărut? Alooo, fato, pe ce lume ai trait?” E ceva ce, se presupune, ar trebui să îți amintești, ceva ce se consemnează pe viață ... primul sărut, prima iubire, prima dată când faci sex, prima.. și prima... și prima dată din o mie și una de chestii pe care le faci în viață. Și dacă prima iubire, primul sex și 1000 de alte prime chestii din viața mea mi le-am amintit ușor și firesc, nu mi-am amintit cine a fost el. Primul care m-a sărutat. Știu sigur că nu a fost marea mea iubire. Acolo a fost dramatic :))... cu atât mai puțin prima iubire carnală ..., dar a fost cineva, înainte de toate astea. A fost un el de care nu îmi mai aduc aminte, un el pierdut prin paginile unui jurnal de adolescentă, cred, pe care l-aș regăsi, poate, dacă nu le-aș fi făcut bucăți pe toate într-un moment de stupidă criză existențială, nesuportând idea de cât de idioată era adolescenta din mine. ... de parcă rupându-le aș fi devenit mai deșteaptă...
Și nu, nu-mi amintesc, iar asta doare. Nu pentru că ar avea vreo importanță omul, ci momentul. Am pierdut o clipă prețioasă din viața mea uitând. Și, nu, uitarea nu-i o binefacere, căci vine selectiv, iar selecția nu o faci tu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu