sâmbătă, 31 decembrie 2011

În prag de 2012





Vă doresc tuturor un an frumos, plin de lucruri bune și armonie, să vă enervați mai puțin, să râdeți mai des și să vă bucurați din plin de viață, să treceți mai ușor peste probleme, să aveți alături oameni dragi și prieteni de nădejde, să reușiți ce v-ați propus, să fiți încrezători și veseli.
Să ne auzim cu bine peste un an :)
La mulți, muuuuuuuuuuuuuulți ani!

 

joi, 29 decembrie 2011

Încă un an

E gata și 2011. A mai trecut un an. Parcă prea repede trece timpul ăsta. Îmi amintesc de vremurile când un an îmi părea o veșnicie. Anii încep să semene din ce în ce mai des cu clipe. Încep să înțeleg tot mai bine expresia ”timpul zboară”. Încep să o înțeleg la propriu. Să însemne asta că sunt prea ocupată? Că nu mai am timp să mă plictisesc?
Cum a fost 2011? Hmm! Mai prost decât majoritatea, mai bun decât vreo alți câțiva.
Dacă mă consolează cu ceva faptul că am avut și ani mai răi? Nu, nu mă poate consola. Doare mai tare amintirea anilor buni, decât falsa consolare că ”putea să fie și mai rău”. Nu am putut niciodată accepta chestia asta cu ”putea să fie și mai rău”, pe care văd că o accepta tot mai multe persoane. Ok, e posibil, dar putea sa fie și mai bine, nu? De ce nu vede lumea și partea asta? Ii face consolarea cu ”putea să fie și mai rău” să se simtă mai puțin mizerabil? Pe mine, nu! Nu mă ajută cu nimic să știu că ”putea să fie și mai rău”. Pe mine mă roade mai mult partea cu ”ar fi putut fi mai bine”. Și apoi vine partea aia inerentă cu …”dacă”. Cred că pentru cei care acceptă că ”putea să fie și mai rău” nu mai există și stresantul ”dacă”.
Ca bilanț de sfârșit de an aș avea o listă interminabilă de nereușite și doar câteva realizări, prea puține, din păcate. Dar vreau să mă agaț de ele ca să nu cad în depresie. Mai pe scurt, nu am fost în elementul meu în 2011. A fost un an de uși închise și promisiuni deșarte, un an cu căderi de măști și triere a ”prietenilor”, un an de încercări ratate și speranțe în van.
Dar, așa cum am spus, mă agăț de reușite, acelea puține, dar suficiente pentru a mă menține pe linia de plutire. Sunt o optimistă până în măduva oaselor. Chiar dacă mă las doborâtă de depresie, e doar pentru scurt timp. Speranțele nu mi-au murit niciodată, sunt mai puternice decât orice. Ies mereu la suprafață fără să le cheme nimeni. Sunt acolo în penumbră, pregătite să nu mă lase niciodată să cad. Dacă se vor realiza speranțele, nu știu, dar faptul că sunt acolo indiferent de situație și apar în momentul critic mă ajută să merg mei departe, să lupt pentru visele mele.
Ce îmi doresc pentru 2012?
Să îmi recapăt curajul de a risca pentru visele mele, să lupt pentru ele, pentru că știu că pot, știu că am puterea și capacitatea de a le transforma în realitate. Trebuie doar să-mi recapăt încrederea în mine însămi și curajul pe care le-am pierdut undeva pe parcurs. Îmi doresc să mai am curajul acela nebunesc de a risca fără să mă gândesc de 1000 de ori … și să sfârșesc prin a renunța.
Să mă văd mai des cu oamenii care-mi sunt dragi, să-i revăd pe cei pe care nu i-am văzut de secole.
Să îmi fac prieteni noi.
Și-mi doresc să râd mai des pentru că e și ăsta un semn de fericire :)

marți, 27 decembrie 2011

Adio fumuri ...

Cea mai mare realizare pe plan personal de anul ăsta, e că m-am lăsat de fumat. Pentru mulți poate să nu pară mare chestie. Ce sacrificiu e să spui într-o zi ”Stop!”, poate înțelege doar un fumător înrăit, cineva care a fumat ani întregi cel puțin un pachet pe zi. Da, e o realizare. Pentru că presupune o mare voință. Să reușești să te abții de la țigara de după masă, de la țigările și cafeaua nelipsite în timpul orelor de muncă la PC, târziu în noapte, de cafeaua și țigările cu prietenii, de la țigara ”de nervi” pe care o fumezi ca să nu îi crapi capul vreunuia etc. Există câte o țigară pentru orice moment. Numai cine a trecut prin asta știe cum e. E un adevărat chin să simți mirosul de țigară amestecat cu aroma de cafea și totuși să te abții, să reușești să își controlezi impulsul de a fuma în momentul în care, în jurul tău se fumează, sau în momentele în care de obicei fumai, ca, de exemplu, când gătești și trebuie să ”păzești” cratița, fără să ai nimic altceva de făcut. E un obicei bine înrădăcinat, un tic.

De ce m-am lăsat? Păi să vedem … mă săturasem de pungi sub ochi, ma săturasem de gustul pe care îl simțeam dimineața, deși ultimul lucru pe care îl făceam înainte să merg la somn era spălatul pe dinți, mă săturasem de lipsa de culoare a tenului meu, mă săturasem de mirosul hainelor și al pielii mele … și mă săturasem de o mulțime de alte chestii care nu îmi plăceau la mine și care știam că se datorează țigărilor.
Dar am făcut-o și pe asta. Pentru cât timp? Îmi doresc să cred că, de data asta, e pentru totdeauna, dar am învățat lecția cu ”Never say never” așa că nu pot să am certitudinea. Nu e prima dată când mă las de fumat, dar, din păcate, am recidivat. Acum vreo 8 ani m-am hotărât să termin cu țigara. Nu am avut o motivație anume, ci doar am zis hai să văd dacă pot s-o fac. Și am făcut-o. Vreo 5 ani a fost ok, singura problemă care îmi dădea ceva bătăi de cap era creșterea … în kilograme :). Asta până într-o frumoasă zi de 19 august când mi-a dat viața o palmă cum nici în cele mai groaznice coșmaruri nu m-aș fi gândit că se poate întâmpla. Da, puteți să spuneți că am fost slabă și că nu am rezistat tentației. Poate am fost, dar sunt, totuși, bucuroasă că din toate relele posibile, l-am ales, oarecum, pe cel mai mic: țigara. Și așa am mai fumat vreo 3 ani 3 luni și … 6 zile :).

Ce îmi doresc? Doar ca data viitoare când îmi trage Doamna Viață următoarea palmă (că nu visez cu zâne să cred că asta a fost ultima), deci, sper ca data viitoare să fiu pregătită sufletește și să nu am nevoie de țigară sau altceva ca supapă de refulare.
1. Nu critic fumătorii, pentru că îi înțeleg, știu cum e.
2. Nu bat pe nimeni la cap să se lase de fumat. Nu e o chestie pe care o faci pentru că vor alții, ci doar dacă vrei tu. Trăiesc în casă cu un fumător (ca și în cei 5 ani de pauză), dar nu impun reguli și nu încerc să forțez. Știu că trebuie să vină de la el, iar dacă eu l-aș bate la cap am sta numai de ceartă. Apreciez însă preocuparea lui de a mă proteja de tentație (crede el că mă mai tentează încă. Lasă-l să creadă, îmi face bine ceva atenție în plus :)).
3. Nu evit fumătorii, acum că m-am lăsat de fumat. Majoritatea prietenilor mei sunt fumători și au fost prietenii mei și în cei 5 ani de nefumător, vor fi și acum.
E decizia mea și mă simt bine în pielea mea, chiar dacă am de dus o luptă grea cu frigiderul și scot limba de un cot făcând sport ca să reușesc să intru în continuare în blugii mei mărimea 38 :)).

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Crăciun fericit!

Dragilor,

Vă doresc un Crăciun de poveste. Să vă relaxați, să vă veseliți și să vă fie bine. Sper ca Moșul, oricare ar fi el, să aducă-n sac ceea ce vă doriți și ceea ce aveți nevoie, dar și  multe zâmbete și voie bună.
Vă mulțumesc tuturor celor care ați trecut pe aici și ați lăsat un semn. 
Crăciun fericit!



vineri, 23 decembrie 2011

Doamne, mare ți-e grădina …

Azi m-am izbit de partea aia nașpa a Crăciunului, cumpărăturile. După ce că și așa nu îmi place mie să merg la cumpărături, am mai prins și nebunia în toi. Și am sărit din șoc în șoc.
Măi frate, ori eu sunt aiurea, ori lumea asta e complet bolnavă. Nu pricep, se face aprovizionarea pentru juma de an? Au anunțat ăștia că o să bată vântul prin magazine? Se cumpără tot! Și se cumpără în cantitați industriale! Și într-o viteză de zici că se termină și ei nu mai apucă. Sunt ca termitele. Se reped efectiv la produse și îngrămădesc cât mai multe în cărucior. Se împing, se îngrămădesc ca oile, mai că nu se iau la bătaie când ceva nu ajunge pentru toți. Așa, ca în spiritul Crăciunului. Cât o să mănânci frate de un Crăciun? Îți crește burta necontrolat? Trebuie să pui niște șunci pe burtă ca să iți țină de foame până la primăvară? Ori ce?
Mă uitam cum cumpărau făină cu baxurile, zahăr și ulei, la fel. Nu era nici un fel de promoție … prețuri de zi cu zi. Câte prăjituri și cozonaci fac tantile alea de cumpară un bax de făină??? Fac pentru tot cartierul? Cât o să manânci, frate, în două zile? Și chiar o să mănânci tot ce ai cumpărat? Sucuri, alcool murături, paste… etc. Totul se cumpără la bax.
M-am întors bolnavă. Mi-a pierit cheful de cumpărături pentru încă un secol.
Și am nevoie să mă tratez ... 


duminică, 18 decembrie 2011

Crede și nu cerceta ... dacă poți


Tocmai am terminat de văzut un film. Nu e despre Crăciun, așa cum probabil v-ați fi așteptat din partea mea în perioada asta :), e despre religie, despre faptul că două persoane de religie diferită, (în speță islamică și iudaică), două femei, pot trece peste prejudecăți adânc înrădăcinate de mii de ani, și pot fi prietene, pot să lupte contra opiniei publice pentru prietenia lor. Și asta m-a adus la o mai veche dilemă a mea. De ce ne cramponăm atât de religia noastră? Cu ce suntem de fapt diferiți unii de alții? De ce să nu putem putem trece, peste acceptarea aceea superficială, în cel mai bun caz, și ne privim unii pe alții ca pe niște curiozități, interesați, oarecum, dar fără să vrem să ne atingem sau să interferăm?
Să stabilim din start, nu sunt deloc religioasă, dar respect alegerea fiecăruia de a crede sau nu, sau în cine vrea să creadă. Cred că fiecare ar trebui să fie liber să decidă asta. Ba, chiar aș putea să spun că îi și admir într-o oarecare măsură pe credincioși, pentru că reușesc să creadă. Am impresia că pentru ei e mult mai simplu să accepte lucrurile așa cum sunt, fără să își spargă capul cu eterna întrebare ”De ce?”. Dacă poți să accepți că ”Așa a vrut Dumnezeu” fără să încerci să afli motive, cred că e mai ușor, cred că poți să îți găsești liniștea mai ușor, poți să fii fericit într-o oarecare măsură. Naivitatea și lipsa rațiunii cred că ajută. 
Ceea ce mă miră destul de mult e faptul că oamenii par să nu priceapă că religia a stat și continuă să stea la baza celor mai multe neînțelegeri și conflicte, că religia a născut și naște cele mai cumplite patimi și a ucis o mulțime de oameni. Nu înțeleg care e rostul acestei uri mocnite între religii. De ce au oamenii impresia că o religie e mai bună decât alta și că trebuie să-i privească pe ceilalți cel puțin cu scepticism, dacă nu chiar cu ură? Motive am auzit destule, dar mi se par toate puerile. De ce ne cramponăm atât de care Dumezeu e mai bun? Chiar nu pricepem că, dacă există un Dumezeu, e unul și același pentru toți și, că doar cărțile care ne ghidează în credință sunt diferite? Și de ce sunt diferite? Pentru că Dumnezeu e altul? Nu! Pentru că au fost scrise de persoane diferite, care au avut interese diferite, care au vorbit limbi diferite și au avut obiceiuri diferite, care au trăit în lumi diferite. Biblia, Coranul, Talmudul etc. sunt diferite doar pentru că servesc interese diferite. OMUL e cel care a scris aceste cărți, iar omul e așa cum e, supus păcatului.
De ce orice religie e bună pentru cei care o practică, dar e privită cu teamă sau dezgust de ceilalți? De ce refuzul ăsta tacit sau fățiș, uneori, al religiilor de a conlucra, de a se accepta, de a se combina? Care-i problema? Numai ce facem noi înșine e bine? Nu cumva ni se inoculează, conștient sau nu, ideea că ceilalți ne sunt dușmani? Cine ne inoculează această idee? Dumnezeu? Nu! … tot omul.
Suntem toți la fel, fie că suntem budiști, creștini, evrei, hinduși, musulmani, taoiști, șintoiști etc. problema e că ascultăm de cărți diferite și nu pricepem că ce a zis cineva acum mii de ani și care s-a modificat de fiecare dată când a trecut prin gura altuia, nu poate fi luat ca literă de lege, și că un altul, dintr-o altă religie nu e altceva decât unul ca noi, dar trăit într-un alt mediu și care a ascultat o altă poveste.

vineri, 16 decembrie 2011

Febra de Crăciun


”I never believed in angels and fairy tales. No matter how much I wanted to, nothing i ever really wished for, came true. But i never stoped wishing. Maybe this Christmas will be different.”
 
De Crăciun mă pocnește sentimentalismul, nu știu de ce, dar așa se întâmplă mereu. În general nu-s o fire prea romanțioasă, dar în decembrie parcă mă tâmpesc. Mă apucă fredonatul de colinde și cântece de Crăciun, mă extaziez toată în fața ornamentelor, a luminițelor și brazilor, aglomerația nu mă mai deranjează, sunt într-o stare de bună dispoziție continuă de zici că sunt drogată, și aproape nimic nu reușește să mă scoată din starea asta de euforie bolnavă. Nu mă vezi tot anul la plimbare în oraș cât mă vezi în preajma Crăciunului. Nu că aș avea un motiv anume … e pur și simplu. Zici că nu sunt eu. Cunoscuții știu că sunt în perioada de … febră și că o să treacă odată cu sărbătorile, necunoscuții, ori cred că îmi merge foarte bine, ori cred că sunt într-o ureche, chestie mult mai credibilă, căci nici eu nu cred altceva. Oricum ar fi … asta e! M-am obișnuit cu ”Febra de Crăciun”. Nu face rău, și trece de la sine.
Cred că undeva, înăuntrul meu, mai există o parte din copilul care am fost odată, pentru că nu mă văd deloc diferită de copii, în perioada asta. Am aceeași bucurie naivă în ochi, același zâmbet mare și fericire necontrolată ca un puști de câțiva anișori care vede pentru prima dată bradul împodobit. Problema e că eu nu îl văd prima dată și nici nu mai am câțiva anișori, dar reacția e aceeași în fiecare an. Sunt nebună? Nu știu, dar toată nebunia asta îmi face bine, mă încarc pozitiv, mă ajută să merg mai departe.
Și cum ziceam că în perioada asta mă lovește siropăreala, bineînțeles că nu lipsesc nici filmele de Crăciun. Și am unul pe care, de vreo câțiva ani încoace, îl văd de fiecare dată în preajma Crăciunului, e filmul de sezon favorit,  ”A Season for Miracles.  O poveste 90% fantastică, dar frumoasă. Mai sunt și altele, dar niciunul nu-i ca ăsta  :)
Dacă vă lovește curiozitatea, de văzut online  (link film)  ...  și nu visați la subtitrare :).
P.S. calitatea video a trailerului lasă mult de dorit, dar cum e singurul găsit ...



marți, 13 decembrie 2011

Lada de zestre 3

… I won't cry, I won't cry, no I won't shed a tear
Just as long as you stand, stand by me”

Lansat în 1961 de Ben E. King, ”Stand by me” ajunge rapid în Top 10, iar de-a lungul timpului au fost înregistrate peste 400 de versiuni ale sale, unele de către nume cunoscute ale muzicii ca: John Lennon, Jimmi Hendrix, Elton John, U2, Sting etc.

Încălziți-vă sufletul 3 minute.


joi, 8 decembrie 2011

Melancolie de iarnă

”Te uită cum ninge decembre
 Spre geamuri, iubito privește
Mai spune s-aducă jăratec
Și focul s-aud cum trosnește. ”
 
E ceață și e trist și totul pare înțepenit, suspendat între două lumi într-o așteptare confuză. Nimic nu se mișcă în aerul înghețat. Orașul pare ca după Apocalipsă. Pustiu. Nici măcar un câine rătăcit. Doar chiciura pe crengi vorbește o limbă neștiută, vorbește pentru cineva, dar nu pentru mine. Un suflu înghețat târăște după el un văl fin de chiciură argintie, iar crengile dansează cu pocnete dureroase în ritmul vântului înghețat care îmi pune flori de gheață pe fereastră. Ce artă! Ce minuni pot face o respirație caldă, un geam și un vânt cumplit de iarnă. Frumos!


duminică, 4 decembrie 2011

Pregătiți ghetuțele? ... sau cojocul?

 
Nu contează că nu mai am de mult vârsta, să nu vă faceți cumva idee că nu-l aștept și pe Moș Nicolae și că nu alerg dimineața la ”ghetuțe” ca să vad ce am în ele. Și mă bucur la fel ca un copil, dacă nu chiar mai tare. Băț încă nu am primit, deși l-aș fi meritat din plin, uneori, dar se pare că Moșul e tare înțelegător, m-a iertat de fiecare dată.
Ador sărbătorile de iarnă, cu atmosfera aia de poveste. Nu știu de ce, dar parcă lumea e altfel în preajma sărbătorilor, aerul e altfel, e ceva în oameni și-n locuri. … sau eu sunt într-o ureche. Oricum, pentru mine pare altfel, pare mai frumos. Și ador să văd bucuria pe chipurile celor care primesc un cadou. De asta am fost întotdeauna lefteră în luna decembrie. Dar, nu-mi pare rău deloc. Cum spune proverbul: ”Dar din dar, se face Rai.”
Moșul meu are un cadou și pentru voi. Și pentru că nu vă poate vizita ghetuțele, vă trimite unul virtual, făcut de mânuța lui. Sper ca Moșii voștri să fie mai darnici.
Să fiți fericiți și sănătoși! (cu restul vă descurcați voi :))





joi, 1 decembrie 2011

Lada de zestre 2


”Oh, my love, my darling,
I've hungered,
Hungered for your touch
A long lonely time ...”

Lansată în 1955, pe muzica lui Alex North și versurile lui Hy Zaret, "Unchained Melody" devine piesa cu cele mai multe înregistrări din secolul XX, în interpretarea diferitor artiști.
Cunoaște adevăratul succes în iulie 1965 în interpretarea celor de la The Righteous Brothers și recâștigă imensă popularitate în anii '90, ca coloana sonoră a filmului Ghost.
Visați frumos, dragilor, visați frumos!



luni, 28 noiembrie 2011

Falimentul universal, inevitabil?

Am primit un e-mail cu un text despre un subiect care ne doare pe toti. De ce nu sunt bani? Si cine-i vinovat pentru asta? De unde a rasarit criza si de ce nu se mai termina? De ce trebuie sa facem sacrificii peste sacrificii si traim cu sabia lui Damocles atarnata deasupra capului? Cine ne poate salva sau ce e de făcut?
sursa foto
Cred ca tuturor ne-a trecut prin cap, cel putin o data, ca problema vine de la banci. Ei, da, de la dragutele de banci sau mai degraba de la cei care le conduc. O posibila explicatie, sau cel putin inca o incercare de a gasi un vinovat, ca solutii, deja, nu mai poate oferi nimeni, este cartea care va aparea la Editura Philobia“Blythe Masters” de Pierre Jovanovic. 
«Pierre Jovanovic, reporter la jurnalul francez Matin de Paris , apoi corespondent la Washington si Los Angeles pentru Quotidien de Paris. Din februarie 2008, Pierre Jovanovic anima un blog despre situatia financiara internationala iar de la inceputul lui 2009 prezinta revista presei economice la un canal de radio francez, analizand şi comentand articole pe teme sociale si financiare din presa anglo-saxona. Ultima sa carte, Blythe Masters, este portretul celei mai puternice femei de pe planeta, banchera de la JP Morgan care a dus la ruina bancilor inventand instrumentele credit default swap. Împreună cu alţi matematicieni de la banca J.P. Morgan, englezoaica Blythe Masters a pus la punct formula magică datorită căreia bancherii au luat-o razna, crezând că pot să transforme hârtia în aur. Puţini ştiu că Blythe Masters este "femeia care a inventat armele financiare de distrugere în masă" - după cum a caracterizat-o, inspirat, jurnalul Guardian, din Londra. Conform celor de la Newsweek , aceste arme "au pus în libertate un monstru" care ameninţă să distrugă economia mondială. Criza recentă a monedei euro, din care încă n-am iesit, demonstrează cât de profunde sunt urmările deciziilor lui Blythe Masters si te duce cu gândul la posibilitatea ca întreg sistemul financiar să ajungă la ruină. De fapt, băncile suportă consecinţele nenumăratelor împrumuturi toxice pe care le-au creat si care le pot aduce sfârsitul.» (sursa).
Poate fragmentele publicate pe acest site va vor ajuta sa va decideti: o cititi sau nu. Eu ma risc :)


duminică, 20 noiembrie 2011

Pentru ce platim?

Constat din ce in ce mai des in ultimul timp ca pe produsele pe care le cumpar nu mai apare tara de fabricatie, vestitul “Made in …” sau cel putin in romaneste “Fabricat in…”. Asi! Tot mai des vad “Made in EU” sau doar un nume de firma aruncat acolo fara sa se specifice daca e producatorul sau altceva sau mai stiu eu ce alte chestii care de care mai dubioase. Sau imi arunca acolo un distribuitor care nu-i totuna cu producatorul. Intr-o oarecare masura inteleg si chestia asta. Ca nu produc romanii cafea, de exemplu. Asa ca o importa un nene vrac, o ambaleaza si o distribuie. Ok! Dar as vrea sa stiu si eu, ca idiot, care plateste pentru un produs, de unde vine respectiva chestie. Cer prea mult?
Si apoi chestia cu “Made in EU” …. Fratilor, EU e mare cat o zi de post, ca sa nu mai spun ca piata a fost invadata de chinezarii si te duci tu frumusel la ditamai magazinul, care crezi ca se respecta, si iti cumperi ceva de imbracat, sau o poseta (cum mi s-a intamplat) si descoperi acasa dupa un timp ca te-ai ales cu o chinezarie pe care, de fapt, ai platit-o la suprapret, si pe care o cumparai la jumatate sau chiar sfert de pret, din piata. Pai sa nu faci cu capul?
Nici varianta cu codurile de bare nu e o solutie pentru ca e incomoda (nu o sa plec cu lista prefixelor de tara dupa mine si, nici ea nu iti spune totdeauna producatorul, poate fi codul distribuitorului sau … multe alte chestii. De exemplu, spuma mea de par pe care scrie doar Procter&Gamble UK, are cod de bare de Germania, la firma Wella pe undeva prin Darmstadt. (Am gasit un site romanesc unde introduci codul produsului si iti afiseaza  unde si de catre cine a fost ambalat produsul.  Nu functioneaza el totdeauna, mai da si eroare server, dar in principiu spune.)
Poate sunt eu nebuna, dar cred ca am dreptul, ca fiind cel care scoate banii din buzunar, sa stiu pentru ce platesc. Si, daca e sa dau banii pe o chinezarie, sa nu o platesc la suprapret doar pentru ca se vinde intr-un magazin care are pretentii ca se respecta, cand o pot cumpara, daca vreau, de la magazinul chinezesc la jumatate de pret.
Si alta problema, daca tot vorbim de etichete, produsele importate, conform legii, trebuie sa contina o traducere in limba consumatorului. Ok, toate bune si frumoase. Au eticheta cu traducerea, dar este lipita exact peste textul original, asa ca nu ai cum sa compari daca e corect sau nu. De ce spun asta? M-am dus la supermarket mai zilele trecute si am vazut niste sosuri pentru salate care aratau delicios in sticla. Asa ca am vrut sa citesc compozitia si pentru ce fel de salate se folosesc. Am luat o sticla, am citit. Am luat alta, si alta, ca erau vreo 6-7 sortimente, traducerea era identica. Aceeasi compozitie, desi era clar ca lumina zilei ca erau diferite. Si un orb ar fi vazut. Sa citesti textul original nu aveai cum pentru ca eticheta traducerii era lipita exact deasupra. Asa ca … le-am pus frumos inapoi in raft si am plecat. Ce ar fi trebuit sa fac? Sa cumpar doar pentru ca aratau bine? Imi place mie sa experimentez chestii noi, dar stomacul meu nu e, totusi, cobai.



joi, 17 noiembrie 2011

Lada de zestre 1

"Only you can make this world seem right
Only you can make the darkness bright"

În viața fiecăruia există un "Only you",  de asta melodia nu moare nici după 57 de ani. Așa că, luați-vă "only you"-ul în brațe dacă e prin preajmă, dacă nu visați cu melodia celor de la Platters.

 

marți, 8 noiembrie 2011

Un zambet pe nume Florentina

Azi am primit doua vesti proaste. Una dupa alta. Si ma doare sufletul. Ma doare sufletul cand oameni care mi-au fost aproape si mi-au fost dragi dispar prea brusc. Dar mai ales ma doare faptul ca nu am avut posibilitatea sa imi iau ramas bun si sa le multumesc ca mi-au aparut in cale, ca a fost o bucurie si o onoare pentru mine sa-i cunosc.
Ne intersectam zilnic cu zeci de persoane, dar sunt putini cei care lasa o urma semnificativa in existenta noastra. Asa a fost d-na Florentina Vlad. Spun a fost pentru ca tocmai ce-am aflat ca a murit saptamana trecuta. Eu am aflat abia azi. Prea tarziu!
Cine a fost doamna Florentina Vlad? Pentru multi, o necunoscuta, pentru altii un artist exceptional, pentru mine a fost membru al familiei, desi nu ne lega nici un grad de rudenie. Inainte de a o cunoaste personal auzisem doar povesti, ca era o solista de muzica populara, opereta si revista, ca locuia in Bucuresti etc. La prima intalnire eram de-a dreptul emotionata si oarecum tematoare. Era prima persoana din mediul artistic pe care aveam sa o cunosc. Eram nervoasa, nu stiam cum sa ma comport in prezenta ei. Eram un biet copil de 12 ani, speriat si cu genunchii tremurand. Cand am pasit pentru prima data in vila de pe strada Rozelor, la al carei parter locuia, aveam un nod mare in gat. Ne astepta. Cand ne-a iesit in intampinare m-a frapat zambetul larg si vocea placuta. M-a imbratisat, desi eram o necunoscuta si m-a primit cu atata drag incat mi-a disparut nodul din gat. Un om minunat, reconfortant si care in urmatoarele minute m-a facut sa ma simt ca acasa. Mi-a spus scurt sa ii spun “Tanti Florentina”, si asa a ramas. Extrem de primitoare, desi veneam foarte rar. Nu stia ce sa mai faca sa ne simtim bine, ce sa ne mai ofere, cum sa ne distreze. O bucatareasa de exceptie si un povestitor fara pereche.
In vara in care am implinit 13 ani eram in Bucuresti. Mi-a facut o surpriza extraordinara. M-a invitat la ea si cand am intrat am vazut o masa pregatita pe care trona un superb buchet de boboci de trandafir alb-roz. Erau 13. Si erau pentru mine. Invitase cateva persoane si m-au sarbatorit ca pe o printesa, spunandu-mi ca 13 este o varsta extrem de importanta si ca trebuie sarbatorita ca atare. 
Era mereu cu zambetul pe buze si iti insufla incredere si buna dispozitie. Mi-a umplut sufletul cu povesti frumoase despre razboi, despre iubire si prietenie, despre oameni si locuri de care nu auzisem si pe care nu-i vazusem, dar ii vedeam prin ochii ei. Despre unicul fiu, care era bucuria vietii sale si despre care vorbea cu o dreagoste cum nu am mai intalnit la nici un parinte. Si despre suferinta de a nu-l avea aproape si grija aceea nemarginita pe care o au numai mamele pentru puiul lor, indiferent de varsta acestuia.
Dupa ce-am terminat liceul, din pacate, viata ne-a indepartat. Nu a fost alegerea mea si nici a dumneaei. Pur si simplu viata a vrut altfel. Viata mea a vrut altfel. M-a aruncat prea departe.
Acum regret fiecare clipa in care as fi avut posibilitatea sa o vizitez, dar nu am facut-o, din economie, comoditate, probleme personale sau oricare alt motiv. Pentru ca, desi i-am multumit de multe ori, nu i-am spus niciodata cu adevarat pentru ce. Pentru omul minunat care a fost, pentru zambetul larg care imi insenina ziua de fiecare data cand o vedeam, pentru optimismul pe care m-il insufla cu prezenta ei. Pentru toate astea si inca 1000 de alte motive. Acum e prea tarziu.
Mi-as dori sa cred ca a trecut intr-o lume mai buna, in raiul sufletelor, pentru ca daca exista un Rai, cu siguranta si-a gasit locul acolo. A fost un om prea bun ca sa fie altfel.
Dumnezeu sa o odihneasca!

Florentina Vlad - Fetele de la Lugoj
   
Florentina Vlad - La nucul cu frunza rară
 

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Feminitatea un nonses?

Am admirat totdeauna femeile care reusesc sa isi pastreze feminitatea indiferent de situatie, feminitatea aia naturala, gratia si dulceata, nu fortata, studiata si contrafacuta, afisata doar pentru a impresiona audienta. Sunt femei nascute astfel, femei la care se simte naturaletea gestului, eleganta nativa chiar daca poarta haine second-hand, femei care respira feminitate prin toti porii, indiferent daca sunt pe soclu sau jos, in noroi, femei care, desi fac ceva comum, o fac cu eleganta. Cred ca e ceva cu care te nasti. Stiu ca se poate obtine si prin educatie, dar nu cred ca naturaletea se poate invata. E nativ.

Din pacate lumea de azi ne obliga sa invatam sa fim dure. Ne luptam cot la cot cu barbatii sa razbatem intr-o lume care nu e de loc usoara si, de multe ori, trebuie sa luptam de doua ori mai mult decat ei, daca o facem corect. Ajungem sa credem ca trebuie sa ne comportam ca un barbat ca sa razbatem intr-o lume a lor, a barbatilor.
Poate sa fie o luptatoare gratioasa? Iti poate taia capul dintr-o lovitura fara sa isi piarda din feminitate sau fara sa devina o ipocrita?

 

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Soferia, bat-o vina

Facand curatenie prin maldarul de chestii pe care le-am pastrat de-a lungul anilor pe CD-uri, DVD-uri si alti suporti si care ocupau deja prea mult spatiu am dat de o poveste pe care am gasit-o cautand pe net chestii despre soferie. Am pastrat-o pentru ca mi s-a parut cel mai amuzant mod de prezenta chinul prin care trece un potential viitor sofer si pentru ca am gasit ceva similitudini intre instructorul meu si cel din povestea care urmeaza. Povestea ii apartine actorului Dan Puric si multe din trairile lui le-am simtit pe pielea mea.
Cum si-a luat permisul auto Dan Puric
"Dumnezeu, iubindu-ma, ma tot pune la felurite incercari ca sa nu ma plictisesc. Asa a fost si cu soferia. Ne-am luat si noi masina. Atunci mi-a zis sotia ca ar fi bine sa-mi iau permis si eu, ca, cine stie, s-ar putea sa fie nevoie vreodata sa sofez. Pentru mine, lucrul asta a venit prea tarziu si m-am dus la prima lectie de soferie cu emotii de liceean, la un PECO, unde trebuia sa ma intalnesc cu instructorul. Tremuram rau pe marginea trotuarului, ca la bacalaureat, si il asteptam. Cel mai bun lucru era ca omul nu ma cunostea. A venit cu o Dacia de pe vremea lui Ceausescu, careia, cand i-a pus o frana, chiar in fata mea, i-au sarit suruburile pe jos. Le-a adunat tacticos si le-a pus la locul lor, ignorandu-ma. Era mecanicul absolut, la intalnirea cu imbecilul absolut.
Locul mortului
Nea Ilie era plin de vaselina si avea un fes slinos pe cap. M-a citit din prima, si-a dat seama cu cine are de-a face. Daca m-ar fi cunoscut, mi-ar fi spus:
«Vai, maestre, ce onorat sunt sa va fiu eu instructor!»
Cand mi-a zis, fara sa se uite la mine:
«Ba, asta e cheia!», am inghetat.
«Fii atent, a continuat el, ambreiajul este tata, frana este mama, iar acceleratia este copilul tampit care alearga pana ce da cu capul in prima masina.»
Absolut genial! Apoi imi spune scurt:
«Treci in locul meu!»
Eu, speriat:
«Lasa-ma, nene, ca n-am mai pus in viata mea mana pe asa ceva».
«Ba, tu nu te-ai saturat sa stai pe locul mortului si sa te conduca toti tampitii?»
Si atunci m-am gandit sa strig si eu la poporul roman: «Popor roman, nu te-ai saturat sa stai pe locul mortului si sa fii condus de toti tampitii?»
Era o adevarata resuscitare, domnule! Si imi tot repeta:
«Hai, hai, invata sa conduci!»
Ceea ce a urmat a fost incredibil. M-a scos direct in trafic. Si eu trebuia sa am mana pe volan, pe chei, pe schimbatorul de viteze, trebuia sa ma uit in cele doua oglinzi, dar si in ochii lui.
«Unde te duci, aaa? Nu vezi unde ma bagi? O calci pe baba aia! Nu te uiti in spate? Vezi, ba, ca intra ala in tine!»
Si m-a tinut asa, de inghetam si transpiram tot, doua zile la rand! Nu mai eram sanatos! Nici un rol, in viata mea, nu m-a solicitat atat de mult si nu m-a adus intr-o asemenea stare. In a treia zi s-a linistit de tot.
Statea batranul cu o mana pe volan si cu fesul pe ochi… Dormea, domnule!
«Inseamna ca am inceput sa conduc bine», mi-am zis.
Crucea Sfantului Andrei
Nu l-ati vazut pe Puric disperatul intre Maestrul sau dormind si traficul din Bucuresti. Si, tarandu-ma incet-incet, am trecut pe langa un cimitir. Atunci Maestrul a deschis ochii:
«Ba, vezi? Aici e o fosta eleva de-a mea!»
Mie mi-a inghetat coloana vertebrala.
«In cimitir?»
«Pai da! Nu e singura, e cu sotul!»
 «Cum a ajuns acolo?»
«Tot asa, ba, ca si tine, nu a oprit la Crucea Sfantului Andrei, aia pe unde trece trenul. Pai, ba, cand vezi o cruce nu te opresti sa te inchini? Treci ca animalul? Ce-o fi cu graba asta, ca tot acolo ajungi!»
Omul asta m-a crestinat pe mine, teologul lui peste. Avea dreptate!
"Cand vezi Crucea Sfantului Andrei, te uiti in dreapta si nu crezi nici macar in ala de-ti face semn cu steagul, ca e tara plina de prosti. Vei invata sa conduci cand vei sti sa te feresti de prosti, nu cand vei sti legea!!!"

luni, 10 octombrie 2011

Filme de văzut 3 - Toate pânzele sus

Exista vreun film pe care l-ati vazut in copilarie sau adolescenta, dar pe care l-ati revazut cu placere ca adult? Eu am unul. “Toate panzele sus”. L-am revazut de nenumarate ori, dar niciodata nu ma plictisesc. Desi cunosc scenele aproape pe dinafara si chiar replicile uneori, nu ma plictisesc. Zau ca nu pot sa-mi explic. Mi se intampla uneori sa citesc aceeasi carte de mai multe ori sau sa vad acelasi film de mai multe ori fara sa ma plictisesc, ba chiar sa ma amuz cu aceeasi fervoare ca la inceput sau uneori chiar mai mult, pe masura ce reusesc sa inteleg mai bine, sa analizez in amanunt. Stiu ca suna prostesc, dar asta e.

Nu am citit cartea lui Radu Tudoran, mai mult de teama sa nu stric farmecul imaginilor, dar am vazut filmul de nu mai stiu cate ori si mi se pare unul din cele mai reusite filme romanesti. E adevarat ca si distributia, cu mici exceptii, e una de valoare, actori care reusesc sa dea un farmec aparte personajelor, reusesc sa transmita extraordinar atat dramatismul cat si comicul situatiilor. Favoritii mei? Gherasim, Ismail si Ieremia, ordinea fiind aleatorie.
Care este filmul vostru?


miercuri, 5 octombrie 2011

Don't disturb me!

Ma suna un amic mai zilele trecute:
Esti acasa?
Sunt.
Dai o cafea?
Dau.
Atunci fa-o ca ajung in 10 minute.
Trosc! – inchide.
Hmm! Ciudat, imi zic. Ce-o fi cu asta asa laconic? Parca transmite telegrame.
Pun de cafea si astept … si astept.
Cioc – cioc la usa. Deschid. Telegrafistul.
Salut, salut.
Salut.
Trece pe langa mine ca vijelia. Intra in bucatarie, ca de obicei, se aseaza, isi scoate nervos tigarile, isi aprinde una si trage cu nesat. Il privesc cu oarecare neliniste. Nici nu-mi vine sa il intreb care-i treba, ca mi-e teama de raspuns. E clar ca ceva nu e in regula. Pun cafeaua in cesti si ma asez usurel pe un scaun, nescapandu-l din ochi.
Intreb cu juma’ de gura: Esti bine?
Se uita la mine, face o pauza si spune dintr-o suflare:
Azi m-am dus la dentist in pijama.
In momentul ala mi-a iesit cafeaua pe nas. Rad in hohote. Efectiv nu ma pot controla. Sta plostit pe scaun si se uita la mine cu o figura deznadajduita. Dupa ce reusesc oarecum sa ma controlez si sa imi sterg lacrimile de atata ras, il intreb:
Cum dracului ai reusit s-o faci si p’asta?
Stiam ca avea probleme cu dintii, dar avea o frica de dentist sora cu moartea si ca, daca se hotarase in sfarsit sa se duca, durerile trebuie sa fi fost cumplite.
Ofteaza lung si-mi spune: Zau ca nu stiu.
Stai sa inteleg bine, te-ai dus complet imbracat in pijama?
Nu, numai cu bluza, aveam blugii pe mine.
Si pantofii? intreb, sau erai in papuci?
Nu, eram in pantofi.
Ma musc de limba ca sa nu rad iar si sa il fac sa se simta mai rau decat se simtea deja. Mi-l si imaginez defiland in pijama pe centru, Domn’ Profesor in pijama.
Isi da seama de efortul meu, doar ne cunoastem de atatia ani, zambeste si-mi spune:
Lasa nu te mai sufoca, razi in pace, ca oricum faptul e consumat.
Ii multumesc in gand pentru intelegere si mai trag o portie de ras. Rade si el, desi nu cu aceeasi pofta ca mine:
Chiar ca e de ras. Ma bucur ca, cel putin, ti-am inseninat ziua. Nu te-am mai vazut razand de mult timp cu atata pofta.
Sa stii, ii raspund cu gura pana la urechi. Problema mea e ca am o extraordinara capacitate de a vizualiza povestea si-l vad cu ochii mintii, el, profesor respectat, imbracat in pijama, defiland pe centru.
Si acum zi-mi tot, de la inceput pana la sfarsit.
Ce sa mai zic mai mult de-atat? A, sa mai spun ca m-am intalnit si cu vecinul de la 2 in parcare si am vorbit vreo cateva minute, sau ca n-am gasit loc de parcare la clinica si am mai mers pe jos vreo cativa zeci de metri si ca m-am mai salutat si cu Profesorul X care era cu nevasta?
Nu-mi venea sa cred. Imi inchipuiam ce sentimente il rascoleau in momentul ala.
Si cand ti-ai dat seama ca esti in pijama?
Când am vrut sa deschid usa clinicii. M-am vazut in geam. Am vazut ca am ceva scris pe piept. … don’t disturb me!

marți, 27 septembrie 2011

Romania ... land of horror

Fac cu capul! Gata! Am ajuns la limita rabdarii. Nu mai poti sa deschizi televizorul, sa citesti un ziar sau un site de stiri fara sa gasesti cel putin o stire despre ce au mai facut sau ce au mai furat tiganii din Romania. Ma puteti numi rasista sau cum vreti voi, ca nu ii numesc rromi ci tigani. Ma dezbar greu de obiceiuri de-o viata si mai ales ca termenul asta de rrom naste mari confuzii. N-am auzit pe nimeni, oameni de rand, nu “capete luminate”, care sa ii numeasca rromi, nici in tara, nici in alta parte. Sunt peste tot “gipsy”, “gitan”, “cigano”, “gitano”, “zingaro”etc. Termenul de rrom, relativ nou, inventat pentru ca celalalt e considerat “jignitor”. Adica ce se schimba prin termenul asta utilizat de peste 2000 de ani? E aceeasi Marie cu alta parie, doar, nu? Asa ca, daca vreti sa ma criticati pentru asta, sunteti liberi sa o faceti.
Nu e zi lasata de la Dumnezeu in care sa nu mai faca ceva, rau, bineinteles.  Acum ultimile stiri ca au prins doua pirande la furat de bijuterii si ca in Franta tiganii romani mainifesta pentru “demnitate si educatie fara fronteire”, dupa cum scrie pe pancardele lor.
Nu asta ma irita, pentru ca am acceptat deja ca asta-i situatia, asa sunt si pace, iar cine are obligatia si datoria de a face ceva, nu face nimic. Nu inteleg insa reactia din comentariile pe care le gasesc pe site-uri. Ca de ce nu se specifica domle’, clar ca nu sunt romani ci sunt tigani. Ce importante are apartenenta etnica a individului cand pe buletinul sau pasaportul lui scrie mare, sa vada tot prostul ROMANIA. Poate sa fie el de orice natie, daca acolo scrie Romania, nimic nu mai conteaza pentru autoritatile respective. E roman. La fel ca mine, ca tine, ca noi toti si toate oalele se sparg in capul nostru, ale celorlalti.
Autoritatile romane nu fac nimic. Noi? Ce putem face? Ne revolta, dar ce sa facem? Ne asculta cineva cand spunem ca nu suntem toti asa? Am mai spus intr-un post, aici, ca pe afara e mai bine sa nu spui ca esti roman. Mai bine spui ca esti din Kolkolunga. Ai mai multe sanse sa fii tratat cu respect si sa ti se acorde o oarecare incredere.
Sa iesim in strada ca bulgarii, sa le punem foc? In toata nebuneala cu bulgarii m-a distrat o chestie. Unul din tiganii bulgari zicea ca “Tarul Kiro”, al carui nepot a declansat conflictul, nici macar nu e bulgar, ci e un simplu tigan caldarar venit din Romania. Pana si asta e roman! Pana si ei intre ei se acuza ca sunt “romani”.
Iar francezii, care acum fac atata caz de tiganii din Romania sa ma mai lase dracului in pace. Dupa Revolutie ii luau in brate si ii pupau si pe stanga si pe dreapta, compatimindu-i si acuzandu-ne pe noi. Cine isi mai aminteste de acum vreo 20 de ani cand s-a introdus televiziunea prin cablu, erau o gramada de posturi frantuzesti, TV 5, M6, TV Arte etc. Eu, una, m-am saturat pe TV Arte cate documentare am vazut facute de francezi despre tiganii din Romania, ce-i mai compatimeau, ce mai debitau indivizii aia pe acolo ca sunt marginalizati si lipsiti de drepturi etc. de imi venea sa arunc televizorul pe geam. Acum nu le mai place de ei? Sunt aceeasi pe care ii ridicau ei in slavi acum 20 de ani. De ce nu le mai place? Ok, noi nu suntem capabili sa rezolvam problema. De ce nu o rezolva ei? Sau de ce nu ne arata cum s-o facem, daca sunt asa destepti. De acuzat si aratat cu degetul e usor.
Si alte tari au aceeasi problema cu tiganii lor. Nu asa de grava ca la noi, e adevarat, dar au. Acum nu vorbesc din auzite, ci ma refer strict la ce cunosc, locuri unde am trait ani, astfel incat sa imi pot forma cat de cat o idee despre situatie. Nici ei nu au incredere in tiganii lor, ii evita. Nici ei nu se amesteca cu tiganii, sunt blocuri intregi locuite exclusiv de aceasta etnie, blocuri pe care numai privindu-le iti dai seama ca e ceva diferit acolo fata de restul orasului. E aspectul ala pe care noi il numim “tiganie”, neingrijit, imprasitiat, cu totul la vedere etc. Si la ei se bat cu sabii si se impusca ziua in amiaza mare, de zici ca esti in Vestul Salbatic. Si asta se arata la stiri. Si nu sunt din Romania, sunt de-ai lor.  A, ceea ce nu au ei … nu au tigani cu palate de miliarde si 2-3 mertane sau BMW la poarta, dar nu platesc impozite, apa, gaz, curent, dar au toate facilitatile in casa si se mai duc si la stat sa ceara ajutoare. Acolo daca ceri ajutor trebuie sa demonstrezi clar ca ai intr-adevar nevoie de el, iar tu, locuind intr-un palat si cu mertanul la poarta nu o sa obtii niciodata acel ajutor, chiar daca, oficial, nu ai nici un fel de venit. Si trebuie sa isi plateasca impozitele si taxele la fel ca oricare cetatean. Si si le platesc. Asta-i diferenta. Dar atata timp cat la noi legea doarme … sa nu ne miram.
Nu vreau sa incriminez o intreaga etnie. Am cunoscut si un om adevarat printre ei. Un om pe care vecinii si comunitatea il respectau pentru integritatea lui, desi tigan. Om simplu, de la tara, muncitor, om care a tinut cu dintii ca fetele lui sa faca scoala si sa aiba un viitor mai bun. Una a reusit, cealalta s-a maritat cu unul “lung de mana” si a venit sa traiasca cu parintii ei, pentru ca nu aveau unde. Ginerelui nu-i placea munca, desi socrul ii gasise serviciu si se tot tinea de ce stia el mai bine … de  furtisaguri. Batranul l-a prins de multe ori cu lucruri furate si tot de atatea ori s-a simtit rusinat mergad cu el la casele victimelor sa inapoieze obiectele si sa isi ceara el iertare. Se simtea el vinovat pentru faptele celui pe care il adapostea.  Iar oamenii nu ii faceau reclamatie idiotului tocmai datorita batranului, pentru ca il stiau de-o viata, om corect. A tot incercat socrul sa “il dea pe brazda”, dar fara succes si intr-o zi i-a spus clar ca s-a saturat sa il mai faca de rusine si i-a aratat poarta.
Dar e doar unul! E ca o picatura intr-un ocean.
Asa ca atata timp cat autoritatile se fac ca ploua, cand e vorba de tigani si ei fac ce vor pentru ca legea doarme, iar ei isi fac propria lege, sa nu ne miram ca suntem tratati asa cum suntem. M-am saturat de vorbe goale si de idioti care vin pe la tv si iti vorbesc o ora fara sa spuna nimic concret si dau doar sfaturi. De sfaturi, Slava Domnului, suntem satuli.

duminică, 25 septembrie 2011

Paiul din ochiul altuia și bârna din propriul ochi

De ce e mult mai usor sa vedem defectele altora, dar nu si pe ale noaste? E asa de simplu sa ii criticam pe altii, sa ii ironizam, sa ii ponegrim, dar, cand vine vorba de noi, parca ne lipsesc cuvintele. Ni se blocheaza cumva memoria? E subiectivismul? Sau pur si simplu, in mintea noastra, propria persoana se situeaza pe o alta scara valorica decat ceilalti? Suntem in afara gramezii, suntem deosebiti, meritam un altfel de tratament.
Nu sunt multe persoane care reusesc sa isi pastreze obiectivitatea in analizarea propriilor defecte. De obicei, cadem in extreme: ori suntem mai indulgenti cu noi insine (marea majoritate), ori suntem cu mult prea asprii, si ne gasim vinovati in orice imprejurare (foarte putini). Se zice ca e mult mai usor de analizat o problema atunci cand privesti de afara, cand nu esti direct implicat. De ce? Nu cumva tocmai pentru ca avem doua unitati de masura diferite, una cu care ii masuram pe ceilalti si una cu care ne masuram pe noi insine? De ce nu folosim doar una si pentru noi si pentru ei? Simtim ca nu ar fi corect sa ii “masuram” pe ceilalti cu “masura blanda” pe care o folosim pentru propria persoana? Ne consideram superiori? E instinctul de conservare  a speciei care ne determina  sa ne protejam? E asta protectia propriei persoane sau e doar o metoda de a ne reconforta, chiar daca asta nu inseamna decat ca ne mintim singuri, dar ne place aceasta minciuna calduta care nu ne da dureri de cap.
Exista oameni care gasesc cate ceva de criticat la oricine, indiferent ce ar face si cum ar face, tot nu e bine, oameni care nu sunt capabili sa spuna doua vorbe bune despre cineva, oricine ar fi acesta, oameni care se cred superiori tuturor muritorilor, din motive numai de ei stiute pentru ca, de cele mai multe ori, realitatea nu o demonstreaza. Acel tip de oameni care iti zambesc si te aproba pana te-ai intors cu spatele, dupa care atitudinea se schimba complet, rad si te insulta. Mai e sit tipul care nu se sfieste sa ii critice pe toti cu voce tare, indiferente daca sunt sau nu prezenti, tipul atotcunoscator si pe care daca ai curajul sa il contrazici, esti prost si habar nu ai, tipul care le stie pe toate, care stie ce e mai bine si cum e mai bine pentru fiecare, caruia nici macar nu-i trece prin cap sa te intrebe ce parere ai, ci actioneaza pentru tine si in numele tau cu o dezinvoltura si o seninatate care te lasa stana de piatra si care se mai si supara cand te revolti, spunandu-ti ca el iti vrea doar binele si ca tu nu stii ce e bine pentru tine, ca si cum tu ai fi vreun dobitoc, intarziat mental, nu poti discerne.

Sau cei care nu sunt niciodata vinovati, indiferente ce au facut, vina apartine totdeauna altcuiva. Altcineva este responsabil pentru toate problemele lor, incearca sa gaseasca culpa tuturor si nici macar nu le trece prin cap sa incearce sa inteleaga unde a fost greseala lor. Nu, pentru ca ei nu gresesc. Ei sunt doar victime ale circumstantelor sau ale relelor intentii ale celorlati, un fel de copii mari.
Cred ca mai sunt si alte tipuri, dar nu-mi amintesc acum si cred ca oricare dintre noi am intalnit cel putin o data in viata un astfel de personaj. Sau, mai rau, cu o combinatie de acest gen.
Nu stiu de unde vin toate astea, nu sunt de specialitate, dar ma tot intreb de unde aceasta superioritate nefondata, de unde atata lipsa de bun simt si lipsa de responsabilitate in acceptarea propriilor fapte, defecte sau a propriei conditii? E frustrare? Le ofera vreun confort o astfel de atitudine? E adevarat ca fiecare dintre noi suntem, intr-o mai mare sau mai mica masura, subiectivi in evaluarea propriei persoane, dar de aici si pana la a ne ridica pe un piedestal, deasupra tuturor, e cale lunga.


joi, 22 septembrie 2011

Sfarsit de drum


sursa foto
Am aflat cu intristare ca una din trupele mele favorite, R.E.M., a decis sa se desparta dupa 31 de ani de cariera, demonstrand ca toate lucrurile au un sfarsit, in special cele bune.
31 de ani e, de multe ori,  mai mult decat o casnicie,  mai mult decat o viata de om. Motivele … sunt ale lor. Ei stiu de ce au hotarat sa puna punct. Poate ca au considerat ca au spus tot ce au avut de spus in muzica. Au deschis drumul in rock-ul alternativ, au creat tendinte, au fost pionieri si model pentru alte trupe, si-au pus amprenta pe muzica ultimilor trei decenii.
Mie si altora ca mine, nu ne ramane decat sa ne consolam cu ideea ca nu va mai exista un nou album R.E.M. si sa ne multumim cu ceea ce avem pana in prezent. Piese ca “Losing my religion”, “Everybody hurts”, “The Great Beyond”, “All the Way to Reno (You're Gonna Be a Star)” etc. nu vor disparea odata cu desfiintarea trupei, iar vocea lui Michael Stipe, ciudata si de multe ori criticata, ramane, in opinia, una din vocile de referinta ale muzicii.

 


sâmbătă, 17 septembrie 2011

Jupiter

O fotografie de saptamana trecuta cand Jupiter a fost vizibil cu ochiul liber. E cu zgomot la greu si nu arata ca in pozele NASA (ca, de, n-am telescop si nici nu ma prea pricep), dar e Jupiter vazut de mine, neprofesionistul. 
Hmm! pare mai degraba imaginea unei celule de prin cartile de biologie :).

vineri, 16 septembrie 2011

Teama de vise

Azi-dimineata m-ai trezit. M-ai sunat sa vezi ce fac, mai devreme decat de obicei. Mi-ai spus ca noaptea trecuta nu ai putut sa dormi, ca ai visat ca plec, ca te trezeai si de fiecare data cand adormeai te intorceai in acelasi vis in care eu plecam. M-ai intrebat daca am luat o decizie noaptea trecuta. Am ras sec. Suna ca si cum, dintr-odata, tu credeai in presentimente si vise premonitorii, tu care totdeauna radeai de mine cand iti spuneam ca am sentimentul ca ceva rau o sa se intample. Am ras sec si ti-am spus ca decizia mea e luata deja si ca tu stii asta. Am simtit din vocea ta ca te-a marcat visul asta. Nu crezi in vise, stiu. Cred ca visul asta e doar o reflectare a realitatii pe care o traiesti, e doar o urmare a discutiilor noastre despre plecarea mea, discutie care a devenit ceva obisnuit in ultimul timp. Amandoi stim ca va fi asa, numai ca tu nu voiai sa o accepti, insa, se pare ca subconstientul tau a acceptat-o inaintea constientului.
M-ai mai sunat o data, pe seara. Ciudat! Se intampla rar sa ma suni de doua ori in aceeasi zi. Mi-ai vorbit din nou de vis. Se pare ca intr-adevar te-a atins. Nu imi amintesc sa imi fi vorbit vreodata despre vise. Nu, nu mi-ai vorbit, totdeauna ti-ai batut joc de vise. Voiai, din nou, sa stii ce fac. M-ai intrebat daca am vorbit cu X. Ti-am spus ca nu si ca nici nu sufar din cauza asta. M-ai intrebat de ce spun asta. Pentru ca astfel nu sunt obligata sa-i privesc in ochi. Si mi-ai mai spus ceva ce nu am crezut vreodata ca o sa poti intelege, mi-ai spus ca crezi ca mi-a fost fost foarte greu zilele astea neavand cu cine sa vorbesc. Am ras, din nou, la fel de sec. Ce profund ai devenit dintr-o data. Ti-am spus ca m-am obisnuit. E obisnuinta aia naroada care indobitoceste, ca nu-i nimic nou, ca oricum nu mai am nimic de facut. Doar, poate, intr-o zi, sa deschid larg fereastra si sa sar, dar pentru asta as avea nevoie de un bloc mai inalt, caci de la 2 nu am sanse sa pot zbura.
Si mi-ai m-ai spus ca noaptea trecuta a fost un fel de “deschide ochii” pentru tine, ca ai inteles multe lucruri. Te-am lasat sa vorbesti, desi stiam ca nu-i asa, ci ca e doar influenta unui vis de noapte care te-a marcat. Chiar daca ai inteles, nimic nu se va schimba,  tu nu te poti schimba, pentru ca nu vrei. Te ascunzi in spatele acelor cuvinte pe care le repeti la nesfarsit ca pe o lege universal valabila: ”oamenii nu se schimba”. Ba da, oamenii se schimba daca vor. Cred ca tie ti-e teama de schimbare, ti-e teama de experiente noi, de incercari noi cand nu poti sa prevezi care va fi urmatorul pas sau reactie, asa ca mai bine te invarti intr-un mediu cunoscut, unde stii la ce sa te astepti. Daca nu schimbi nimic, degeaba intelegi. Iar tu nu vei schimba.

                                   Kubb - Grow

duminică, 11 septembrie 2011

Prefacatoria ca arta sau stil de viata

Un schimb de mesaje cu Adrian m-a determinat sa scriu acest post, deoarece devenise prea dificil sa imi exprim parerea prin intermediul comentariilor. Ajunsesem sa vorbim despre prefacatoria umana ridicata la statutul de arta. Toti ne prefacem uneori din motive diferite, toti zambim la un moment dat, desi in gandul nostru se invart cu totul alte idei, sau nici macar nu ne face placere ceea ce vedem sau auzim, toti spunem cuvinte doar de dragul de ale spune sau pentru ca asa se cuvine cu toate ca nu simtim ceea ce spunem. Unii o fac doar cand sunt prinsi la colt si nu au scapare, cand nu mai e timp pentru a te intoarce si a o rupe la fuga, sau a trece pe trotuarul celalat, ori a evita intr-un fel sau altul o manifestare de genul asta care unora dintre noi nu ne face placere, de care nu ne simtim in stare, pe care stim ca oricat ne-am stradui, e departe de a fi credibila si ne umple de dezgust fata de propria persoana. Altii o fac din dorinta de a obtine vreun folos personal, din dorinta de a accede in anumite cercuri sau de a se apropia de anumite persoane la care nu pot ajunge fiind ceea ce sunt de fapt.
Nu pot sa pretind ca sunt altfel decat sunt, simt ca nu imi iese, ca sunt falsa. Nu pot sa ii zambesc la nesfarsit cuiva care imi e dezagreabil si sa continui sa fac conversatie cu el desi imi vine sa o iau la fuga. Prefer sa evit. Sa ma limitez la “buna ziua”, “buna ziua” si nimic mai mult. Nu pot sa te intreb “ce mai faci?” daca nu ma intereseaza raspunsul tau sau sa te invit la o cafea pe care stiu ca nu o vom bea niciodata impreuna, doar din complezenta.
Stiu ca de multe ori sunt catalogata ca antipatica si prea tacuta, dar prefer asa decat sa simt ca mi-e rusine cu mine insami.  Nu pot sa ma indoi ca trestia, dupa cum bate vantul, sa spun dragalasenii care nicidecum nu se regasesc in gandurile mele ori sa port conversatii pe care le ascult numai cu o ureche sau poate nici cu aia. Nu-mi place sa jignesc pe nimeni, sa aduc suferinta cuiva si pentru ca, in general, oamenii iau ca o jignire opiniile celorlalti despre ei, nu pot sa-ti spun in fata parerea pe care o am despre tine, cu exceptia cazului in care imi ceri acest lucru. Dar daca nu gasesc nici o afinitate cu tine, nu voi pretinde ca sunt interesata. Te voi trata cu toata politetea atata timp cat faci la fel, dar nu ma vei vedea prin jurul tau. Sunt prea radicala, stiu, si am multe de pierdut din cauza asta pentru ca lumea in care ne invartim, am observat, prefera o minciuna calduta si un zambet  pictat pe fata decat un adevar care e posibil sa doara.
Nu vreau sa spun acum ca sunt o sfanta si ca eu nu am practicat chestia asta niciodata. Am facut-o. Chiar de mai multe ori. Problema e ca pana la urma am ajuns la acelasi rezultat. Intr-o zi paharul se umple si nu mai suport, iar cand se umple nu pot sa il desert usor. Explodeaza pur si simplu si nu mai pot controla. Tot ce am acumulat in timp iese dintr-o data, la foc automat, toate minciunile, toata prefacatoria. Si nu imi place. Daca pot evita asta, de ce sa nu o fac? Mai bine o ciudata decat o mincinoasa.
Mi-am facut un obicei, nu stiu cat de prost e sau nu, sa privesc in ochi oamenii care vorbesc, sa-i observ, sa vad daca exista vreo legatura intre cuvintele lor si mimica fetei, sa vad daca ochii lor spun aceleasi lucruri pe care le spune gura. E o activitate curioasa si amuzanta uneori, atunci cand subiectul discutiei nu e unul de importanta majora pentru mine. Daca e ceva ce “ma arde”, deja nu mai e amuzant, dar totusi urmaresc cu aceeasi atentie orice gest. Veti fi uimiti sa descoperiti ca de multe ori mimica fetei, gesturile si, in special ochii interlocutorului dvs spun cu totul altceva decat cuvintele pe care le rosteste. Iar proverbul ala cu “ochii nu mint niciodata” e adevarat. Daca ai suficient curaj si rabdare sa ii privesti, vei observa.
Si, da, prefacatoria a fost ridicata la rang de arta, unii au facut din ea un stil de viata, incat nu mai stiu nici ei care-i originalul si care imaginea pe care vor s-o proiecteze, iar unii dintre noi ne-am format impresia ca ne pricem in domeniul asta pentru ca ne-a mers o data, de doua ori, de ‘nspe mii de ori. Dar ne-am pus vreodata problema ca asa cum noi spunem mincini caldute cu zambetul pe buze si privindu-ne interlocutorul in ochi pentru mai multa credibilitate, la fel si interlocutorul poate afisa acelasi zambet amabil si se poate preface ca ne crede? Sau asta deja nu mai conteaza?

 

marți, 6 septembrie 2011

Non ti scordar di me


Se pare ca septembrie e un fel de luna neagra a muzicii. Unii s-au nascut, altii au murit in aceasta luna, dar toti au lasat regrete in inimile multora dintre noi.

Suntem diferiti. Fiecare cu stilul lui, fiecare cu conceptele sale, cu idei si preferinte diferite, dar multi dintre noi ne regasim alaturi, cateodata, in muzica pe care o ascultam. Vibram la fel pe unele acorduri.
Nu sunt ceea ce se cheama o cunoscatoare intr-ale operei, nici nu pot sa spun ca imi place stilul, dar imi place Luciano Pavarotti cu vocea lui suava ca de inger cand iti canta “Ave Maria” si puternica precum un tunet cand iti canta “Aria lui Figaro”, imi place deschiderea lui catre publicul necunoscator prin colaborarile cu artisti care imi sunt accesibili, facandu-ma sa imi doresc sa ascult originalul si sa vreau mai mult si mai mult, imi place felul in care iti intinde mana si te ghideaza zambind printr-un univers necunoscut ajutandu-te sa descoperi minunatia unei lumi inaccesibile pana atunci.



luni, 5 septembrie 2011

Happy Birthday to The King!



sursa foto
Sa vorbesti despre Freddie Mercury ar fi ca si cum ai vorbi despre Biblie. Toata lumea o cunoaste mai mult sau mai putin. Unii pot sa iti recite pasaje din memorie, altii cunosc doar povestea, altii nu stiu mare lucru, dar oricum au auzit de Biblie. Asa e si cu Freddie Mercury.
Cine nu a ascultat “Bohemian Rapsody”, “We are the champions”, “Who wants to live forever” etc.? E cineva care nu are macar una din melodiile sale in colectie? Cine nu a fost fascinat de vocea fara seaman, de vitalitatea si pasiunea pe care o respira prin toti porii fiintei sale?
Freddie nu a fost muzician, nici compozitor, nici textier. Freddie a fost un fenomen, un fenomen care  face ravagii si dupa aproape 20 de ani de la disparitie, un fenomen care inca influenteaza si fascineaza masele, le vrajeste si le incanta cu sunete fara de moarte.
Pentru cine nu a vazut, sau vrea sa revada concertul de pe Wembley din 1986, il gaseste in intregime pe youtube, aici. Enjoy!

joi, 1 septembrie 2011

A venit, a venit toamna ...

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
                                      Cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta"                                         
                                                            Nichita Stanescu

M-am trezit fredonand chestia asta de dimineata, inca din pat, inca nu deschisesem gura, era doar asa un Mmmmmm mmmm… Cand am incercat sa o fredonaez cu adevarat …aaaaa, sa fac atac nu alta, iesea o raguseala gatuita asa cum vezi prin filme cand vreun personaj isi da ultima suflare. Hopa! N-am fost eu vreo soprana niciodata, dar nici asa ceva n-am patit. Am incercat sa imi amintesc cand am cantat ultima oara. Nu mai stiam si asta e trist.
Calendaristic e prima zi de toamna. :( si parca se simte in aer. Nu stiu cum e la voi dar la mine a inceput toamna de vreo doua zile. Ploaie, frig, vant puternic nori din aia urati. Ma uit pe geam si imi vine sa plang. Sunt dependenta de soare. Oricat ar fi ziua de rea si oricate probleme as avea, daca e soare, totul imi pare mai usor. Iar azi nu e si ma gandesc cu groaza ca pana la primavara o sa tot am parte de astfel de zile, unele chiar mai urate.
Imi place toamna pentru noianul de culori si nuante cu care te inconjoara, o explozie de culoare, dar cand dupa un timp totul moare si vad pasarile pregatindu-se sa plece spre soare, iar eu raman … nu imi mai place. Stiati ca pasarile calatoare nu pleaca dintr-o data ci se pregatesc cateva zile inainte? Nu stiu cate, dar am bagat de seama acest lucru acum vreo trei ani cand m-am mutat aici. Cel putin asa fac randunelele aici, la mine. Sunt foarte multe in zona mea, galagioase si agitate, pline de viata. La un moment dat, numai de ele stiut, incep sa se adune dimineata, un ocean de randunele, cred ca aici, la mine, e un fel de loc de intalnire, punctul de plecare. Ai senzatia ca e ziua imbarcarii, dar nu, fac zboruri lungi, un soi de antrenament, cred, dar se intorc. Si asa o tin vreo cateva zile pana ce, intr-o zi, nu se mai intorc. Si totul ramane pustiu si trist.
A venit, a venit toamna…


luni, 29 august 2011

4 picioare stangi

Sunt antitalent. Am mai spus-o. Desi mi-ar fi placut sa am un pic intr-un domeniu oarecare.
Imi place pictura, dar din pacate am ajuns sa ma limitez la a admira lucrarile altora, caci desenele mele aratau mereu ca si cum ar fi zgariat pisica. Am incercat la sa invat chitara. Nu am reusit decat sa fac bataturi la degete. Profesorul mi-a spus s-o las balta ca nu-i de mine. Ador vioara, dar constientizez ca e prea tarziu sa fac din ea mai mult decat un hobby si oricum nu cred ca voi avea oportunitatea sa invat. Tinand cont de experientele anterioare in privinta abilitatilor mele …  mai bine raman la stadiul de ascultator.
Nici macar cea mai simpla chestie pe care aproape orice pusti o stie nu mi-a reusit. Mersul pe bicicleta!!! Sunt cu adevarat impiedicata. De cate ori am incercat nu m-am ales decat cu genunchi invinetiti, coate julite, … julituri cat cuprinde, si tot n-am reusit. Mai mare rasul! Asa ca m-am limitat la o bicicleta medicinala fac kilometri … in casa.
Cand mi-am luat carnetul, instructorul si-a pierdut si restul de par pe care il mai avea pe cap. Degeaba am luat sala fara greseala, la conducere am fost dezastru. Instructorul mi-a spus la un moment dat, plin de nervi si ragind de-a dreptul, ca in viata lui nu a vazut pe cineva cu mai putine abilitati, ca eram fenomen (in sensul rau al cuvantului, bineinteles).  
Asa cum iubesc pictura iubesc si fotografia. Am facut un mare sacrificiu acum vreo 5 ani ca sa imi fac cadou de Mos Craciun o camera semiprofesionala. Nu pot sa afirm ca am reusit mare lucru. Desi am studiat la greu, de obicei nu iese ceea ce vreau eu. Reusesc cate o fotografie buna dupa sute de shot-uri si, cred eu, numai din intamplare.
Cred ca in cazul meu se aplica cel mai bine acea zicala veche, romaneasca “Teoria ca teoria, practica te omoara.”
Singurul talent pe care il am, se pare, e gatitul. Afirmatia nu imi apartine pentru ca eu nu ma consider vreun bucatar de soi, dar cine vine si mananca pe la mine, isi face drum mai des si imi tot repeta ca mancarea e excelenta. Poate pentru faptul ca nu respect nici o reteta si nu am nici o carte de bucate. Imi place sa improvizez. Nu gatesc des si imi place sa gatesc numai daca o fac pentru mai multe persoane, doar pentru mine … nu merita efortul. 
Unul din putinele lucruri pe care mi-a placut intr-adevar sa il fac si pe care, se pare, l-am si facut bine (luand in considerare faptul ca nu mai faceam fata la comenzi) au fost cartile pentru copii. Vreo cativa ani am facut carti pentru copii si nici o alta munca nu mi-a dat o mai mare satisfactie, chiar daca nu mai stiam cand e noapte si cand e zi, daca am mancat sau nu, cand mi-am vazut familia sau prietenii ultima data. Luam pauza cand se terminau cafeaua si tigarile. Dar cum toate lucrurile bune au un sfarsit, s-a terminat si asta. M-am mutat.
Talentul nu pe pentru toti, asta-i clar, si la fel de clar e ca atunci cand s-a impartit eu am lipsit cu desavarsire, dar cred ca am lipsit si la impartirea abilitatior obisnuite (ca mersul pe bicicleta), insa se pare ca m-am prezentat de 4 ori la dotarea cu piciorul stang. Asta ca sa compensez absentele.

vineri, 26 august 2011

Filme de văzut 2 - Jane Eyre (1996)

Am vazut de curand Jane Eyre 2011 asa cum am vazut multe din ecranizarile acestui roman. De ce? E adevarat ca trebuie sa fii un pic dus cu capul ca sa vezi iar si iar aceleasi scene, doar un pic diferite. In fond toate pleaca de la acelasi subiect. Dar, ca sa fiu sincera, cred ca Jane Eyre, scrisa de Charlotte Bronte, e povestea mea de dragoste preferata, desi nu e tocmai un roman de dragoste, ci e mai mult o drama. Oricum, sa zicem ca partea despre dragoste a acestei carti imi place. Asa ca, dupa ce am citit cartea, cu multi ani in urma, am inceput sa caut si ecranizarile si …  am tot vazut.
De-a lungul timpului, cartea a fost ecranizata de 22 de ori incepand din 1910 si pana in prezent.
 Versiune din 2011 nu m-a impresionat prin nimic. Poate ca asa e cand se realizeaza prea multe filme pe acelasi subiect, nu mai au farmec, dar efectiv m-a plictisit. Nu a stralucit prin nimic. A facut din scenariu o mare varza, as spune eu, nu a avut decat vagi tangente cu romanul, iar actorii nu mi-au parut prea convingatori. Pe scurt, aproape ca m-am plictisit, dar totusi am rezistat eroic pana la sfarsit. Pentru cineva care nu a citit cartea poate parea interesant, desi ma indoiesc.
Oricum, din toate ecranizarile pe care eu le-am vazut cred ca cea din  1996 in regia lui Franco Zeffirelli cu Charlotte Gainsbourg si William Hurt in rolurile principale, este cea mai reusita, desi e facuta de americani. Este adevarat ca nu poti inghesui intr-un film artistic un intreg roman, e imposibil, timpul nu permite. Versiunea din 1996 respecta, in mare parte, firul principal al povestii, desi  amesteca unele detalii si renunta la unele personaje sau la relatiile dintre personaje. Eu o consider cea mai buna ecranizare, iar William Hurt in rolul lui Edward Rochester interpreteaza extraordinar, la fel ca Charlotte Gainsbourg in rolul adultei Jane si Anna Paquin in rolul micutei Jane. Am auzit si pareri contra, era normal, cum ca in ecranizarea din ’96 lipsesc scene importante si ca relatiile dintre personaje au fost mult alterate, ca au disparut personaje etc. dar toata lumea era de acord ca actorii principal au jucat excelent.
In miniseria din 1983 se respecta mult mai mult firul cartii, dar e o miniserie, deci timpul permite, insa actorii principali nu m-au impresionat prea tare. Timothy Dalton in rolul d-lui Rochester nu se prea potriveste, in opinia mea, nu are robustetea si duritatea necesare personajului, nu emana forta, calitati pe care le regasesti din plin in interpretarea lui William Hurt.
Si miniseria engleza din 2006 merita atentia, englezii fiind actori excelenti, in opinia mea, dar … favorita mea ramane ecranizarea din 1996, asa ca, daca ar fi sa recomand as recomanda ecranizarea din 1996.



miercuri, 24 august 2011

Prejudecăți

Lumea în care trăim nu te analizează ca individ ci ca membru al comunității din care provii. Nu contează valoarea ta ca individ ci opinia generală despre comunitatea din care provii, lucru de care nu te poți debarasa oricât ai încerca. Chiar dacă la un moment dat ai senzația ca ai depășit problema si că ai reușit, in sfârșit, să te impui ca individ, ca persoană, nu e decât o iluzie, comunitatea te prinde din urmă și te lovește crunt când și de unde te aștepți mai puțin. Dar mai dureros este când lovitura vine din partea unor oameni care ai crezut că au ajuns să te cunoască, să te aprecieze și pe care îi consideri prieteni, oameni care te judecă pentru ceea ce ești și nu după țara căreia îi aparții.
Am mai fost încă o dată, dacă mai era necesar, judecată pentru faptul ca sunt româncă si nu pentru omul care sunt. A trebuit să înfrunt încă o dată opinia generală, cel puțin europeană, referitoare la români. Și doare, doare rău. Suntem văzuți ca un popor de țigani și infractori. Asta pentru ca sunt atât de mulți compatrioți de-ai noștri care merg afară să se ocupe doar de prostii. Asta ne afectează pe toți, pentru că mass-media occidentală e plină de știri despre românii care încalcă legea: furt, prostituție, proxenetism, ocupare ilegală de spații, tâlhării și chiar crime. Nimeni nu vorbește despre românii corecți, onești, deși  sunt mulți și din aceștia plecați, dar ei își văd de treabă, nu sar în ochi și așa nimeni nu îi cunoaște, nimeni nu aude de ei. Știrile despre ei nu vând, nimeni nu e interesat. Pe românii care își câștigă existența muncind din greu, dar cinstit, nimeni nu-i cunoaște, sunt invizibili și, din nefericire trebuie să suporte consecințele faptelor celor cărora nu le place să muncească și aleargă după câștiguri ușoare. Nu contează motivul pentru care te afli în țara lor, ca ești imigrant, turist, la studii sau specializare, ideea e aceeași, ești posibil infractor și țigan.
Am avut neplăcerea să suport o remarcă jignitoare din partea unei persoane pe care o consideram prietenă și care, cel puțin așa am crezut eu, reușise prin intermediul meu, și a altor români să își schimbe părerea și să nu ne mai creadă pe toți hoți și țigani. Mi s-a spus cu un zâmbet malițios: ”Ieri, la cumpărături, supermarketul acela părea destul de românesc.” Nu m-am prins de poantă așa că am întrebat de ce. ”Păi nu-ți amintești țiganii ăia?” Mi-am amintit că era un grup de țigani, unii mirosind a transpirație de îți mutau nasul, dar erau localnici, nicidecum români așa că eram un pic pierdută. ”Și ce vrei să spui cu asta? – am întrebat.” ”Aaa, nimic doar că erau mulți țigani.” Nu exagerez, am simțit că mi se urcă tot sângele la cap și nu am putut să tac. Am întrebat care e problema cu țiganii că oricum ăia erau de ai lor, nu erau români. Mi-a replicat că a fost doar așa … ”pentru că voi aveți mulți”. Conversația a continuat pe un ton acid și a trebuit să aud multe alte chestii referitoare la țigani printre care că organizam concurs de Miss țiganca (de parcă nu ar avea voie!!!) și că atâta timp cât nu vom rezolva problema țiganilor așa vom fi tratați, vom fi denigrați și marginalizați. Știu că e așa și nu am încercat niciodată să neg acest lucru. Ceea ce nu înțeleg e de ce a trebuit să mi se spună mie, pe un ton de reproș și cu o oarecare agresivitate, de parcă eu aș fi avut un cuvânt de spus în toată povestea asta, de parcă mi-ar fi stat mie în putere să rezolv problema și nu făceam nimic și mai ales nu îmi venea să cred că toate astea veneau de la o persoană care timp de mulți ani a cunoscut și cealaltă față a României, pe care occidentul nu o cunoaște. M-a deranjat. Și am încheiat conversația spunându-i că nu mai lipsește decât să îmi spună și mie că sunt țigancă și va fi tacâmul complet.
Nu cred că străinii vor pricepe niciodată. Orice ar face oamenii de bună credință, e suficient un țigan sau un român să dea cu bățul în baltă și s-a dus totul pe Apa Sâmbetei. Suntem comunitate și nu indivizi și vom fi totdeauna judecați prin prisma comunității.
Așa că, dacă mergeți ”pe afară”, sfatul meu, evitați pe cât posibil să spuneți că sunteți români veți fi scutiți de multe neplăceri.


Ghosts Of The Past

Am fost acuzata de multe ori de catre unii care se autointituleaza cunoscatori in ale muzicii ca imi place muzica de pustani si ca nu apreciez muzica adevarata. Faptul ca imi place, printre altele, rock-ul alternativ si formatii de tineri uneori mai mult decat “muzica varstei mele” se pare ca face din mine o persoana lipsita de gust in materie de muzica.  
Eu nu-mi permit sa critic gusturile nimanui in nici un domeniu, fie el muzica, film, moda sau oricare altul. Consider ca fiecare e liber sa aleaga ceea ce ii place sa citeasca, sa vada sau sa asculte. Daca mie nu imi place, asta nu inseamna ca trebuie sa nu placa nimanui. Daca toti am asculta doar muzica unor nume consacrate ar insemna sa nu dam nici o sansa noului val. In opinia mea, fiind tanar si neavand un nume deja consacrat intr-un domeniu, nu inseamna automat ca nu esti bun. Sau daca nu a auzit toata lumea de tine, nu inseamna ca esti automat un idiot. Nu inteleg aceasta tendinta de-a dreptul cretina de a iti da cu parerea cand nici macar nu ai avut curiozitateat sa te informezi inainte, sa stii exact despre ce vorbesti, sau sa vezi daca iti place, ci incepi din start cu poezia: “Cine-s astia, ca nu s-a auzit de ei? Uite aici muzica buna…” si iti vara sub nas propriile preferinte.
Imi place sa experimentez lucruri noi, mancare, muzica, filme, autori, programe etc. Sunt curioasa din fire. E posibil sa imi placa, e posibil sa nu, dar mai bine incerc si stiu sigur decat sa nu am habar. Asa si cu muzica. Am ascultat multa muzica relativ noua in care nu m-am regasit, dar am avut si cateva surprize placute. Asa s-a intamplat si cu cei despre care o sa scriu mai jos. 
Azi am descoperit ca, in sfarsit, una din trupele care imi plac mult, mult de tot a mai lansat un album, Ghosts Of The Past. De fapt  albumul s-a lansat pe 12 august, dar eu abia azi am aflat. Si asta pentru ca in ultimii 2 ani am tot cautat sa vad daca au mai scos ceva si … nimic, incat ma cam lasasem pagubasa. 
Prin 2006 ani un contact din Skype m-a intrebat daca am ascultat Eskimo Joe. Am spus ca nu. M-a indemnat sa ascult, sa vad daca imi place, asa ca m-am dus la youtube si dupa ce am ascultat cateva piese am constat ca imi place, astfel incat, pana in prezent, mi-am procurat aproape tot ce au lansat (lipsa vreo doua piese) si inca nu m-am plictisit de ei, chiar daca pe ultimele doua albume nu am gasit decat vreo doua piese care imi plac cu adevarat. Nu pot sa spun ca ador toate pisele lor, ar fi o mincina, dar sunt destul de multe care imi plac, asa ca …
sursa foto
Eskimo Joe e o formatie australiana de rock alternativ care s-a lansat prin 1997 cu Sweater. Pe Internet nu exista prea multe informatii despre ei, asa cum spuneam nu sunt nume grele in muzica, dar eu sunt o ciudata, cum am mai spus, imi plac chestii ciudate si nu imi place “in rand cu lumea”. Albume ca Black Fingernails, Red Wine, A song is a City, sunt albume pe care imi permit sa le recomand ca si alte piese lansate pe alte albume sau single-uri. Ca sa spun care e favorite mea, e greu, sunt mai multe si nu pot sa fac o departajare clara intre ele, ma doare inima, sunt subiectiva, dar voi incarca mai jos, de pe youtube, cateva dintre ele, poate se lipeste cineva. :)
Si imi place vocea solistului. E diferita, are o usoara tenta de raguseala, care o face deosebita si simt ca ma regasesc in muzica lor, ma atinge, ma face sa vibrez si cred ca asta conteaza de fapt, nu ce nume are cel care canta, nu recunoasterea pe plan mondial si nici daca place sau nu la toata lumea. Mie imi place!

Eskimo Joe - Liar

 


Eskimo Joe - Car crash