Promenada

Cădere

Meleagul norocului

My way

...  mi-aș dori să fie asta:

Let's take a walk!

... cu puțin mov

La finalul următor va fi ora ...

P.S. Orologiu solar. La 12 ziua marca ora printr-o salvă de (mini)tun. Actualmente piesă de muzeu ... adică defect.

Arta naște monștri, ori monștrii nasc artă?

Odă somnului

 

Prin ochi de piatră

Mirror, Mirror ...

Simfonie de culoare

x

 

    

 

           

 

    

 

 

 

 

 

 

 

Spre lumină

Și mi-e dor, mi-e dor de soare

Fontana di Trevi ... în variantă românească

Spovedanie de miercuri

Cred că ați băgat de seamă, cei care treceți mai des pe aici, că la eticheta Fotograful din mine apar (poate) mult prea des fotografii cu biserici, mănăstiri, sau imagini care au într-o oarecare măsură legătură cu credința. Poate asta v-ar duce cu gândul că o fac din evlavie, din credință. Nu. Deloc. Totul pleacă din iubirea de frumos. Uitându-mă la un lăcaș de cult ochiul meu fuge după linii și motive, după forme și culori, mintea mea nu are nimic de a face cu credința, ci cu istoria și arhitectura.

Nu am fost niciodată un credincios în adevăratul sens al cuvântului, deși provin dintr-un mediu evlavios, nu habotnic, dar cu frica lui Dumnezeu și cu respectarea a tot ceea ce implică credința și religia. Dar nu am reușit să simt niciodată ceea ce simțea bunica, sau mama și, bănuiesc, ceea ce simte orice credincios. Nu am simțit nici o chemare, nici o atingere, nimic care să mă facă să cred deși bunica și mama au încercat să îmi arate calea.

Copil fiind, îmi amintesc că într-o iarnă, când bunica venea să stea pe la noi mai mult timp, m-a pus să scriu trei rugăciuni pe care, zicea ea, ar trebui să le știe orice copil, Crezul, Tatăl nostru și Înger, îngerașul meu. M-a și pus un timp să le citesc în fiecare seară. Nici acum nu le știu pe două dintre ele. Tatăl Nostru am reușit să îl rețin mult mai târziu, din cu totul alte motive. Am impresia că a fost atunci când a trebuit să îl traduc din franceză. Am citit Biblia. Nu, nu așa cum trebuie să o facă orice credincios, ci așa cum trebuie să o facă orice om care are pretenția că citește. Citirea Bibliei nu m-a ajutat să cred, ci, din contră, m-a făcut să îmi pun o mulțime de întrebări pentru care nu există răspunsuri, m-a făcut să mă revolt contra a 1001 lucruri și să mă îndoiesc și mai tare. Mi-a fost mult mai ușor să cred în știință decât într-o divinitate supremă care ne conduce din umbră, care ne urmărește, ne ghidează sau, dimpotrivă, ne lasă la voia întâmplării.

Nu am mers niciodată la biserică pentru că am crezut. Doar în Vinerea Paștelui știu că mă duceam de voie ca să mă întâlnesc cu cei de vârsta mea la procesiunea ocolirii bisericii. Peste ani, obligată de împrejurări să merg regulat la biserica, am realizat însă, că biserica e un loc unde poți obține o clipă de liniște pură, cu condiția să mergi în afara slujbelor religioase, să mergi când nu e nimeni, să te așezi pe o bancă și să fii tu cu tine însuți. Nu neapărat ca să vorbești cu Dumnezeu, doar să stai și să te bucuri de liniștea aia deplină. Garantat, nu găsești nicăieri o liniște ca aceea a unei biserici goale.

Mă uit la cei cu adevărat credincioși, nu la credincioșii de ocazie care merg la biserică pentru a pune țara la cale și pentru a-și etala ”credința” sau hainele, mi se par mai fericiți, chiar dacă au lipsuri și nevoi. Par împăcați cu viața, cu soarta și cu ei înșiși. Au o serenitate care răzbate dincolo de ochii triști sau de cutele dintre ochi, o forță ce le dă puterea de a merge mai departe în ciuda a orice. Îi invidiez sincer.
Mi-aș dori să pot să cred. Să cred că există ceva sau cineva care mă ghidează ca pe o marionetă indiferent de ceea ce vreau și încerc eu, mi-aș dori să pot spune ”Așa a vrut Dumnezeu” atunci când lucrurile merg prost, și asta să îmi fie de ajuns, să îmi aducă alinare și împăcare cu mine însămi, să mă ajute să merg mai departe fără mustrări de conștiință, fără povara vinei și asumarea completă a greșelilor. Mi-aș dori să pot să-i vorbesc lui Dumnezeu fără să am senzația că sunt nebună vorbind singură. Dar nu pot. Am încercat. Credința nu depinde de voință,  nici de intenții, ci de chemare, iar eu nu am acea chemare. Și nici nu mă prefac că o am. Sunt un simplu om care încearcă să se strecoare prin viață respectând Cele 10 porunci nu din evlavie, ci pentru că le consider de bun simț.

Credință la apus

Primăvarăăăăăăăăăăăăăăăăăă! (... în sfârșit)

Infinit

„Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esența lucrurilor.” 

 Constantin Brâncuși - 19 februarie 1876 - 16 martie 1957



Masa Tăcerii

Aleea scaunelor



Poarta Sărutului



Ansamblul Constantin Brâncuși de la Târgu-Jiu

Licurici

 

Există un sat pierdut în România asta mare care nu-i ca alte sate. Nu. Licuriciul e unic. M-am perindat la viața mea prin multe sate, fie de plăcere, fie de nevoie, fie vizitând rude sau prieteni, cu serviciul, ori doar în trecere … nu mai contează. Cert e, nu mi-e străină noțiunea de viață la țară și nici ceea ce implică ea. Nu o știu numai de la TV sau din povești și nici nu cred că niște purceluși vor să-i rupă scroafei nasturii de la vestă, când de fapt ei sug cu poftă. Și totuși ca Licuriciulnu-i loc pe hartă. O spun cu mâna pe inimă. 

Acolo nu știi dacă omul din fața ta vorbește serios sau te ia peste picior, nu știi dacă vorbește din filme sau chiar s-a-ntâmplat povestea. Oamenii ăia reușesc să râdă și cu mortul pe masă, și cu purceaua moartă în cocină când nu mai au nimic altceva prin curte. La prima vedere te întrebi dacă sunt beți sau săriți de pe creanga lor. Așa ar fi logic dacă i-ai judeca după aparențe. Dar nu, nu sunt. Sunt oameni normali ca oricare alții, cu care poți vorbi la modul cel mai serios dacă e cazul. Sunt doar un pic diferiți. Oamenii ăia, cred eu, au dezvoltat un scut care să îi apere de scatoalcele pe care li le dă viața după cap. Scutul acela se cheamă umor. Dar nu orice fel de umor. E umorul ridicat la rang de artă. 

Licuriciul e un sat plin de al de Ion Creangă pe care nu i-a descoperit nimeni

pentru că niciunul nu vrea să scrie ”Amintiri din Licurici”. Fără exagerare. Și scutul acesta pare că se transmite genetic. Se duc bătrânii, le iau tinerii locul cu aceeași vervă. Nu contează că e popă, dascăl, inginer, ori că are numai patru clase, umorul e același. Spumos și de calitate. Nu e lucru lăsat de la Dumnezeu pentru care să nu aibă licuriceanul o replică haioasă. Și oricât de circumspect ai fi la început, și oricât de Gică Durul te-ai crede sfârșești la un moment dat prin a râde cu lacrimi, hlizindu-te mai rău ca un tâmpit.

Nu știu dacă o fi ceva în aer sau în apa de la Licurici, dar dacă te duci acolo câteva zile și iei contact cu sătenii mai mult decât ”Bună ziua.”, ”Bună ziua.” îți încarci bateriile mai tare ca la spa-ul unui hotel de 5 stele cu toți fițoșii. Garantat. Locul ăla e pansament la nervi. Pentru că nimic nu repară mai bine un suflet și o minte obosită decât o porție zdravănă de râs. M-am tot gândit de ce nu or deschide acolo un fel de băi. Cred că ar vindeca multe creiere. Uite că nu le-am spus asta niciodată…

Primul meu contact cu Licuriciul a fost șocant. Nu știam dacă să îi iau la palme sau să mă întreb în ce colonie de nebuni oi fi aterizat. Noroc că prietena mea,

născută acolo, mi-a spus s-o iau încet și să pun fitilul mai lung la dinamită ca să nu explodez din prima. Nu știu dacă a durat o zi până m-am simțit ”oficial adoptată” de Licurici și m-am amorezat pe viață de locșorul ăla. Acolo am petrecut multe vacanțe frumoase, studentă fiind, concedii, week-end-uri, ori numai câteva ore furate între 2 drumuri, dar totdeauna am simțit că acolo e ceva, ceva care trezește la viață, care liniștește, care înviorează și îți dă forță să te mai iei un pic la trântă cu problemele.
N-am mai văzut Licuriciul, de vreo 5 ani, cât au și pozele astea. Nici nu știu dacă am să-l mai văd vreodată, dar știu că mi-e tare dor și mi-ar face bine o cură la Băilelicuricenilor. Să-i văd pe cei care-au mai rămas, să le ascult poveștile și râsul sănătos, râs adevărat, să le admir hazul de necaz, să râd la glumele lor până simt că nu mai am aer. Pentru că-n Licurici hazul e la el acasă. E acolo, în aer, în apă, hoinărind pe ulițe, chiar dacă uneori e de necaz. E umorul ăla simplu, sănătos pe care l-am descoperit în poveștile lui Creangă și despre care credeam că e numai acolo, în povești.