miercuri, 25 septembrie 2013

Punct


Azi e ultima zi din fosta mea viață. Vă ziceam acum ceva timp că trebuie să mă mut. Ei, bine, mi-a ascultat Dumnezeu dorința, numai că, așa cum mi se întâmplă mie de cele mai multe ori, rezultatul final e altul decât în proiectul meu. Eu chiar trebuie să am grijă ce îmi doresc, pentru că se împlinește ... pe dos.
sursa foto
Mâine o iau pe un alt drum. Mă mut. Nu cum voiam eu și nici unde voiam eu. Plec cu un gust amar. Nu sunt plină de entuziasm și nici de nerăbdare. Nu îmi fac speranțe și nici iluzii de mai bine. Știu că nu va fi. Nu cred în minuni și nici în povești cu zâne. Nu visez cai verzi pe pereți și nici nu mă mai îmbăt cu apă rece. Încerc numai să îmi păstrez calmul și luciditatea, să nu o iau razna și să nu mă prăbușesc. Ce o fi ... o fi! O să văd la momentul respectiv.
Ăsta nu-i pesimism, ci realism.
O să dispar pentru un timp din virtual. Sper să revin într-o zi cu chef de viață și de scris. Până atunci, să vă fie bine.
>:D<

miercuri, 18 septembrie 2013

”În lume, numai vârstele omului se schimbă, restul se fardează”


... cu Ileana Vulpescu despre lume
V-am mai spus pe undeva că îmi place cum scrie doamna aceasta, nu vă mai obosesc cu asta. Știu că pare infantilitate înșiruirea asta de citate, dar sunt multe pe care nu am putut să le las de o parte, așa că le-am grupat tematic și o să vă bombardez cu ele.

  1. În Renaştere a fost o vreme când, mai ales la teatru, femeile purtau rochii din care le ieşeau complet ţâţele, celor care le-aveau frumoase – asta se-nţelege. Astăzi nu se mai ţine seama de-a arăta numai ce e frumos. Astăzi se poartă «dezinhibarea». Arăţi ce ai, nepăsându-ţi că e frumos sau nu. Mini-jupele-ţi oferă şi picioare de sculptat, dar şi burlane, stâlpi de telegraf, sau «ciocănele» de găină subnutrită. Moda vine şi trece fără urme de neşters. De neşters este incultura, dispreţul pentru gramatică, pentru istorie, pentru limbă, pentru dicţionare; este pauperizarea intelectuală. 
  2. Lipsa de educaţie poate fi invocată până la 20, hai 25 de ani. După aceea, nici dacă singura locuinţă şi mamă ţi-au fost maidanul, nu mai poţi invoca lipsa de educaţie. Vine-o vreme când mintea proprie îţi este un educator suficient.
  3. Când ajungi la cheremul oamenilor îţi vine să-ţi iei câmpii.
  4. Omul e adaptabil ca microbii şi ca viruşii, iar memoria lui este ca lichidul care ia forma vasului în care-l torni.
  5. În fruntea bucatelor nu te pot împinge decât orgoliul şi datul din coate
  6. Când vezi cât de adaptabil este omul, cât de cameleonic la bine şi la rău, oscilezi între două atitudini: să rămâi mut de admiraţie sau mut de groază în faţa acestei lipse de limite.
  7. Când începe să-ţi fie teamă de semeni şi când trebuie să-ţi cântărești fiecare cuvânt – fiindcă marea primejdie o reprezintă cuvintele, primejdie mai mare şi decât faptele - chiar dacă eşti tânăr, bucuria vieţii - dacă există - se-ntunecă.
  8. E greu oricui să-nfrunte bănuiala şi rezerva celor pe care nu-i poate ocoli.
  9. E multă lume care spune «eu aşa ceva n-aş putea face», când i se relatează anumite situaţii în care te poate pune viaţa
  10. Prin cuvântul «ruşine», ţăranul înţelege nu numai teama de-a săvârşi şi de-a i se descoperi fapte urâte, nu numai pudoarea, dar şi teama de ridicol. Pentru Maica, vorba asta era mult mai cuprinzătoare decât pentru orice intelectual. Când zice ţăranul «să nu te faci de râs ori de ruşine», ideea de ridicol este la fel de puternică, dacă nu chiar mai mult decât cea de-a nu te da de gol cu un lucru urât, nepermis
  11. «Uite-aşa ţi se face dor de moarte. Ca să nu mai vezi, să nu mai auzi».
  12. Mort să fii că are cine să te uite.
  13. Răul e scris pe aramă, binele — pe nisip
  14. Eu pot să număr pe degete prietenii pe care-i am, dar cu ei vorbesc cum aş vorbi cu mine. Iar cu lumea-n general ce rost are să stai de vorbă dacă nu spui ce gândești?
  15. Mai întâi, trebuie să te pui în locul altuia şi după aceea să-l judeci
  16. Lumea-i foarte generoasă când e vorba să te-mproaşte cu lături, foarte generoasă.
  17. Cine-ncepe să-nţeleagă mecanismele sociale nu mai e copil.
  18. Doctor în litere şi-n filozofie magna cum laude, şi trebuie să am pe cineva sus ca să pot bate la maşină...?!
  19. Când ajungi să-ţi câștigi singur existenţa... Şi s-o mai câștigi şi pe-a altora — e mai greu s-o mai iei metodic, ca la şcoală, sau cum ar trebui să fie la şcoală, şi să-nveţi ce n-ai învăţat când ar fi fost vremea de-nvăţat
  20. Dacă vrei, cât de cât, să fii drept cu altul, pune-te-n locul lui”,
  21. Sunt atât de puţini oameni care te-ascultă cu-adevărat şi nu se simt îndreptăţiţi s-azvârle-n tine cu piatra 
  22. Nimic nu este mai greu de demonstrat decât ceea ce n-ai făcut.

luni, 9 septembrie 2013

Iertare

 
”Fericit cel ce nu așteaptă nimic de la nimeni, căci acela nu va fi dezamăgit.”
Se zice că pentru liniștea sufletului tău e bine să ierți relele ce ți-au fost făcute, că iertând îți ușurezi sufletul, te împaci cu lumea și cu tine însuți și poți să mergi mai departe. Neiertând, rămâi prins între două lumi și nu îți găsești liniștea. Ușor de zis! Nu doare gura pe nimeni să dea indicații și să emită teorii. Problema e: poți? Poți să ierți chiar orice? Nu vorbim acum de faptul că la școală nu m-a lăsat Florica să copiez și eu la fizică și am luat notă mică, nici că Maricica mi l-a ”furat” pe Ionel, deși eu nu ieșeam cu el, dar ea știa că-mi place și ar fi trebuit să nu îl ia, nu? Nici că vecina de la 3 și-a scuturat preșul peste rufele mele proaspăt spălate, nici că primarul s-a găsit să facă un loc de joacă pentru copii exact sub balconul meu, nici că Gigel a trecut cu mașina pe sub nasul meu și putea să mă ia și pe mine, nu să mă lase să mă topesc pe trotuar la 40 de grade și să mă înghesui cu toți ghiolbanii la troleu.
Astea-s abureli! Mă refer la acele momente din viață când oameni apropiați rănesc profund, când cei care ar trebui să te protejeze, te atacă, când cei pe care ar trebui să poți conta, te lasă de izbeliște, când prietenii se dau la fund, ori te bârfesc cu spor, când iubirea vieții te minte cu nerușinare, ori afli și tu, după ce știe tot târgul, că de vreo 5 luni el umblă cu altul/alta. Când afli în ziua preavizului că acei colegi amabili și drăguți, te bârfeau, de fapt, la șef în fiecare zi, când prietenii ”dispar” pentru că ai zis că nu poți să le girezi împrumutul la casă, ori când te sună banca să îți spună că ești bun de plată pentru că prietena ta, Mărioara, nu și-a plătit de 'nșpe luni rata la împrumutul la care tu ai avut proasta idee să o girezi și nu a avut nici măcar bunul simț să îți spună ea etc.
Oare chiar poți să ierți așa ușor? Poți să treci mai departe ca și cum nimic nu ar fi fost când lumea ta se prăbușește și singura ta vină e că ai avut încredere ca boul? Încerc să înțeleg, dar nu garantez că am să și pot. Cât despre iertare ... sunt chestii peste care nu pot să trec, chiar dacă încerc. Când încrederea se rupe... chiar dacă înnod firul ăla, nu mai e cea fost. Mereu va fi acolo ”un nod”, pe care tu n-o să-l poți ascunde și nici eu nu o să mă pot preface că nu-l văd, iar asta e independent de voință. Nu e ca-n reclama la Adidas: ”Dacă vrei, poți!”.

sâmbătă, 7 septembrie 2013

Eu când o să fiu mare … (2)


Nu îmi mai amintesc exact ce am răspuns eu în școala primară la întrebarea despre ce vreau să fiu când o să fiu mare, întrebare inevitabilă a generației mele, de altfel. Știu că, copil fiind, mi-aș fi dorit să fiu arheolog. Asta sub influența unor filme și cărți fascinante pe care le savuram la vremea respectivă, despre descoperirea urmelor unor civilizații de mult apuse. Și azi mai păstrez sentimente aparte pentru ramura asta a istoriei. Încă mă fascinează. Dar la fel ca în Micul prinț adulții m-au descurajat și am înțeles treptat că într-o Românie comunistă, arheologia nu are fascinația din cărți. Cred că nici în România de azi nu fascinează mai mult.
Mi-am dorit să fiu cântăreață, clar, cine nu și-a dorit? Chestie care i-a dat frisoane maică-mii pentru care a fi artist nu era o meserie. Noroc că nu mă dădea talentul afară din casă și după câteva reprezentații prin corul școlii, am priceput că e mai bine să behăi un pic la proba de muzică și să fii lăsat în pace (considerat afon), decât să ți se strice tot timpul liber cu repeții pentru serbări și spectacole.
În clasa a VIII-a aș fi vrut să merg la un liceu economic. Ei, ași! Maică-mea a fost complet împotrivă. ”Nu, te duci la Sanitar!” Nu mi-au plăcut niciodată spitalele, dar maică-mea lucrând într-unul avea o idee fixă: liceu sanitar și apoi medicină. Am picat cu succes, clar. Cu media cu care am fost respinsă la sanitar aș fi intrat lejer la economicul meu, dar … cine știa mai bine? Eu? Sigur că nu.
Așa că am aterizat cu succes pe locurile rămase la un liceu de construcții, unde, surpriză, am trăit cei mai frumoși ani din viața mea. Am avut o gașcă nebună, nebună cu care am păstrat legătura și după terminarea celor 4 ani. Bătăi de cap cu școala n-am avut, că nici cerințele nu erau exagerate. … nu eram mate-fizică, nu? Dar de distrat m-am distrat la maxim. Am profitat de fiecare moment și fiecare ocazie ivită și am fost perfect de acord cu zicerea conform căreia cea mai frumoasă viață e aia de liceu. Eu am trăit-o din plin.
sursa foto
Când a venit vorba de facultate … ce să fie, ce să fie? Habar n-aveam! Își dădeau toți cu părerea. Pentru mine nu prezenta nimic atracție deosebită. Era o confuzie inimaginabilă în capul meu. Și vine o verișoară, profesoară de franceză, într-o zi pe la mine și-mi zice: ”Dă la litere că stai bine cu româna. La franceză te ajut eu.”
E greu să spui ce ți-ar plăcea, până nu experimentezi. Cel puțin așa a fost în cazul meu. Abia când am ”experimentat literele” mi-am dat seama că nu-i de mine. Mă enervam prea mult. Mă storcea ca pe lămâie, nervos și emoțional. Când am descoperit calculatoarele, am știut exact că aia chiar vreau să învăț. Și m-am mai dus încă niște ani la școală. Nu am profesat decât 8 luni în meseria înscrisă pe diploma de absolvire și încă vreo 5 ani într-o meserie în care îmi puteam utiliza cunoștințele, dar care era complet diferită. Ciudat însă, cum o meserie care nu mi-a plăcut deloc pentru că mi se părea extrem de plictisitoare, mi-a oferit momente minunate datorită colectivului din care am făcut parte. Eu am avut norocul să lucrez undeva unde mă duceam de drag la muncă. Știu că sună a SF, dar e adevărat.
Însă abia când am început să îi mai fac prietenei mele, învățătoare, câte o fișă de lucru, câte un program de serbare, câte un caiet de exerciții, abia atunci am înțeles ce îmi place cu adevărat să fac: cărți pentru copii. Și m-am ținut de chestia asta o bună bucată de timp. Nici o altă muncă nu mi-a adus satisfacții mai mari, chiar dacă mi-a adus mai mulți bani.
Și uite cum am făcut niște școli și niște cursuri care nu au nimic de-a face cu ce îmi place mie să fac. E adevărat că pentru asta mi-au fost de ajutor și unele dintre studii și ”experimentarea literelor”, dar nu m-am pregătit la propriu pentru asta.
Și așa sunt mulți. Sunt mulți cei care fac niște studii pe care nu le vor aplica niciodată într-o profesie, ori constată că nu au nimic în comun cu meseria respectivă. Sunt mulți cei care fac în scârbă o meserie, ori o fac numai pentru că au nevoie de bani, căci, până la urmă, la asta se cam reduce totul: la bani. Câte mutre acre nu ați văzut pe la locurile de muncă sau pe unde umblați zilnic? În momentul în care îți place ceea ce faci, asta se vede pe fața ta și se vede în rezultatul muncii tale. Atunci ești omul potrivit la locul potrivit.
La 17-18 ani e greu să știi ceea ce ți s-ar potrivi. Cel puțin mie mi-a fost. Pluteam într-o sfântă nehotărâre de zile mari. Din ce mă gândeam, din ce eram mai confuză, pentru că niciuna din perspective nu mi se părea fascinantă. Atâta timp cât nu experimentezi ceva, nu poți să știi dacă îți place sau nu, nu poți să știi ce ți se potrivește sau nu și atunci te lași ghidat de alții (sau obligat de ei :)). Uneori ai noroc să descoperi că prima alegere a fost bună, alteori trece ceva timp până să afli care îți e rostul, dar sunt și nefericiți care nu or să afle niciodată.
Ieri am auzit o replică genială:
 ”Dacă ai norocul să faci ceea ce-ți place, nu vei munci nici măcar o zi în toată viața ta.”

vineri, 6 septembrie 2013

M-aș așeza cu capu-n pumni și-aș plânge ...

 

M-aș așeza cu capu-n pumni și-aș plânge  

pentru destinul meu ursuz de cuc,

că nu pot la sfârșit nimic să duc,

aș plânge lacrimi, ca să curgă sânge.

Să mi se scurgă sângele din vine

în bălțile finalului de veac,

să pară că vorbesc, dar eu să tac,

să tac în gura mare despre tine.

Să tac iubirea mea adânc-bolnavă,

să tac și fulgerul că te-aș zdrobi,

să tac ca încleștatul de gingii,

să tac și a revanșă, a gâlceavă.

M-aș plânge pân-la os și pân-la nume

prin ochi, ca lacrima să ies din lume.

                                         (”Bocetul epuizant” - Adrian Păunescu) 

sâmbătă, 31 august 2013

Bijuterii cu toc


Nu știu dacă v-am spus că ador pantofii. În special cei cu tocuri kilometrice. Nu-i ador, sunt de-a dreptul bolnavă. Nu o să mă extaziez niciodată în fața unei bijuterii, ori a unei haine așa cum mă extaziez în fața unui pantof. Pentru mine cea mai frumoasă să bijuterie care poate împodobi o femeie, e un pantof.
Sunt cârcotașă rău de tot la cumpărat pantofi, în sensul că foarte, dar foarte greu găsesc ceva să îmi placă cu adevărat, dar de pe siteul ăsta aș fi cumpărat fără probleme câteva zeci de perechi (dacă mi-ar fi permis buzunarul), ceea ce e un eveniment în cazul meu.
Se zice că diamantele sunt cele mai bune prietene ale femeilor. Eu aș renunța cu plăcere la diamante pentru ”bijuteriile” de mai jos.
 
În ordinea numerelor de pe tricou (pentru că e încă vară):
No.1
sursa foto
 No.2
sursa foto
 No.3

sursa foto
No.4
sursa foto
 No.5
sursa foto
 No.6
sursa foto

 No.7
sursa foto
  No.8
sursa foto
 No.9
sursa foto
 No.10
sursa foto
 No.11

sursa foto

Asta a fost echipa mea de fotbal (la prima vedere :)) ... fără rezerve, că altfel nu mai terminam azi.
Link-ul l-a găsit Sorin în hoinărelile lui pe web. 
Vreți să cumpărați, ori numai să salivați în fața ecranului? Doamnelor, răsfățați-vă ochii pe Saks Fifth Avenue și nu vă uitați la preț (că vi se face rău).
Enjoy!

vineri, 30 august 2013

Trebuie să mă mut!


Nu se mai poate. Deja mă lasă nervii. Noii vecini pun capac. Nu un capac, ci 1000 de capace. Vă mai povesteam eu de ce vecini unul și unul am. Ei bine, ăia sunt îngerași. Abia acum după ce în casa de alături parterul a fost închiriat de o șleathă de țigani, abia acum înțeleg ce înseamnă coșmar.
Locuiesc pe o străduță liniștită, cu doar un bloc de trei etaje care la parter are un magazin de electrice, electrotehnice și toate celelalte derivate de cu prefixul electro-, și o casă cu un etaj. La extremitățile străduței sunt două imobile vechi în care au funcționat firme, azi închise și o grădină interioară. Zic străduță pentru că exact asta e. Nu are mai mult de 30 de metri, face legătura între 2 artere circulate. Cred că mai bine i-aș zice alee. Peste stradă e o curte imensă, sub formă de parc, în care își duce veacul cel mai frumos tei pe care mi-a fost dat să-l văd până la vârsta asta. Și-n grădina de poveste e liniște de mormânt. Era bine până acum vreo două săptămâni când am văzut că duduia care locuia în casa de alături își face bagajele și a tot cărat la ele câteva zile. Deja a început nervozitatea: cine o să vină? Cum o fi? După câteva zile m-am gândit că poate nu o să vină nimeni. Ei, ași!
Acum vreo săptămână am auzit mare scandal și am ieșit la geam să văd care-i treaba. Să îmi sară inima din loc. O mașină cu numere de Bulgaria și o țigancă cu gura mare, și un el burtos vizitau parterul casei de alături. Boul de proprietar le arăta dependințele. Mi-am zis: ne-am ars! La ce gură are asta, va fi o plăcere. Am auzit la plecare pe coana: Bine domnu’, venim mâine.
Mâine” n-au venit numai ăia doi, a venit o gașcă. După aproape o săptămână am reușit să îmi cam fac idee cam câți sunt, deși nu sunt sigură: 3 femei, o fată care urlă ca un animal când ceva nu-i convine, iar bărbați sunt pe puțin 5. Asta într-un apartament cu 3 camere și un beci la subsol. Dorm prin beci, vreo câteva zile unul dormea prin microbuzul cu care au venit.
Poate nu știți cum arată țigănia. Nu-i bai că vă spun eu. Casa respectivă e casă de oraș, fără curte. Intri din stradă ca în bloc. Niște trepte și atât.
Deci:
1.Rufe spălate (inclusiv chiloți) puse la uscat pe gardul din fața casei și pe balustrada scării exterioare care urcă la etaj, deși ei au închiriat numai parterul.
2.Sfoară pentru uscat rufele întinsă pe trotuar, prinsă de balustrada scării până la colțul exterior al clădirii vecine. Adică prin fața clădirii respective sunt atârnate pături, bluze și chiloți. Sfoară care are și o proptă … o scândură. În condițiile în care în spatele casei există o terasă deschisă … goală
3.Scaune scoase pe trotuar ca să se așeze pirandele și răcnit ca la ușa cortului de parcă toată strada e a lor.
4.Peste stradă e o fântână publică. Din aia gen izvor, cu apă potabilă, de unde cam tot orașul vine să bea apă pentru că e foarte rece comparativ cu ce curge pe țeavă … și n-are nici rugină. Mă amuza la început să văd mașinile oprind și șoferul coborând, bând apă și apoi mergând în drumul lui. Fântâna respectivă are și un bazin măricel de unde vin firmele de curățenie și mai încarcă bidoane de apă, mai vin și diverși particulari… treaba lor pentru ce, dar, cel mai important, vin toate păsările cerului și beau apă, fac baie, etc.
Azi, o pirandă spăla rufele acolo!!!! Când ai baie … nu pricep. Cât de vacă să fii să speli rufele acolo? Plus că bazinul ăla este deja plin de etichete de la sticle de bere, capace de sticle de bere ... bere pusa la răcit (Ce dracului or ține în frigider???). Azi era și un cartof pe fundul bazinului.
5. Și-au parcat microbuzul lângă fântână și … au pus curul pe tot. E deja colțul lor.
6. Burtoși cu slăninile curgând și cu tricourile răsfrânte peste burtă sau fără tricou stau la umbră de cealaltă parte a străzii și răcnesc la ăi din casă.
7. Azi unul din burtoși era în balconul de la etaj al casei montând o antenă tv, etaj care nu le-a fost închiriat. Dar ce contează … e totul al nostru.
Toată lumea e oripilată, clar, cei care locuim aici, cei care au magazinul de la parter, cei care sunt în trecere etc. Toată lumea face ochii mari.
Se mai plânge careva că sunt discriminați? De ce oare o fugi lumea de ei? Păi dracu poate suporta mizeria asta? Nu au nici măcar bunul simț să se uite în stânga sau în dreapta, să mai caște un ochi, să mai învețe ceva. Pricep că te-ai născut poate la cort sau în căruță, că n-ai fost la școală și că ai crescut pe vârf de munte, nu știi, dar du-te-n mă-ta că ți-a dat natura ochi să vezi, urechi să auzi și creier să pricepi. Învață singur, că nu ai nici o scuză. Știi să te vaiți că ești discriminat, dar nu că gemi de nesimțire, că pute pământul sub tine, că produci greață prin felul în care te comporți.
Și să mă mai scutească și ăia cu acuzațiile de rasism. Când oi cunoaște un țigan care merită respect o să îmi scot pălăria în fața lui, dar pană acum am cunoscut doar din ăia care m-au buzunărit, m-au amenințat,  deranjează, put, distrug și se comportă ca și cum tot locul e al lor. De ce? Pentru că legea doarme!

marți, 27 august 2013

Divorț


Aproape de fiecare dată când mai citesc sau mai văd o știre despre un divorț în care cei doi au copii, mă îngrozește tâmpenia adulților. Par să uite că celălalt e și el părintele acelor copii și că are și el niște drepturi. Încep să folosească copiii ca armă împotriva celuilalt, ca ustensilă a propriei răzbunări. Oare o fi așa de greu de înțeles că cel care suferă mai mult e copilul? Oare în ura aia pe care o ai pentru ex-ul/ ex-a care te-a lăsat pentru ”curva aia”, ori pentru ”gealatul ăla”, uiți că ești părinte? Uiți că datoria ta e să protejezi acel copil pe care ai ales să îl aduci pe lume și nu să-l traumatizezi, să îi pui viața în pericol, să îl sechestrezi, ori chiar să îl ucizi. Copilul acela nu are nici o vină că iubirea ta, pe care tu o credeai eternă, s-a dus pe apa sâmbetei, că voi, adulții, nu sunteți capabili să vă rezolvați problemele ca niște adulți, ci vă comportați ca la grădiniță: ”Îmi iau jucăriile și plec!”, și aveți impresia că și copilul acela e o jucărie, iar în egoismul și idioțenia voastră nemăsurată aveți impresia că e jucăria voastră, doar a voastră, și că nu trebuie să o împărțiți cu nimeni, uitând că nu ați făcut singur copilul acela, ci a fost în colaborare cu cel/cea care acum e cel ai mare dușman al vostru. Copilul acela nu a avut de ales, nu l-a întrebat nimeni dacă vrea sau nu să vină pe lumea asta, nici dacă vă vrea pe voi ca părinți. Voi ați decis în egoismul vostru că vreți un copil. Atunci dacă vreți un copil pricepeți, dobitocilor, că trebuie să-l ocrotiți și să-i construiți un mediu cât mai liniștit și mai senin, nu trebuie să-l folosiți în războiul orgoliilor voastre idioate.
sursa foto
Am văzut tați care își ”răpesc” copiii și îi despart de mamă nepermițându-le acestora să îi vadă, profitând de forța fizică, contul din bancă, ori funcția ocupată. Am văzut mame, care refuză să încredințeze copilul tatălui, deși sentința judecătorească e în favoare acestuia. Am văzut ”mame” care preferă să își omoare copiii decât să îi încredințeze tatălui. Am văzut ”mame” care își omoară copiii din răzbunare, pentru a-l face pe tată și pe bunica paternă să sufere. Am văzut și m-am îngrozit.
De ce e nevoie să vă comportați mai rău ca animalele? De ce e imposibil să aveți o discuție civilizată când vine vorba de copii? De ce trebuie să-i amestecați în războiul vostru? De ce e greu să pricepeți că poate așa cum voi vreți cu disperare să faceți parte din viitorul copilului vostru, așa poate vrea și celălalt? De ce e greu să pricepeți că trebuie să vă lăsați orgoliile la o parte când vine vorba de un copil și că cel mai bine pentru el e să vadă că părinții lui au o relație amiabilă chiar dacă s-au despărțit și nu că se urăsc ca chiorii. De ce vă costă atâta să păstrați un pic de aparențe pentru sănătatea copilului vostru? O faceți zilnic pentru lumea înconjurătoare, de ce nu și pentru copilul vostru care se presupune că ar trebui să fie sensul vieții voastre. Nu sunteți niște ipocriți când vă bateți cu pumnul în piept că e pentru binele copilului, dar de fapt e ura care clocotește în voi? Faptul că partenerul/a pe care credeați că îl veți avea alături pentru toată viața vrea să renunțe la calitatea de soț, nu înseamnă automat că vrea să renunțe și la cea de părinte. Sunt și din ăștia, dar dă-i o șansă și celuilalt să fie părinte. Dacă te-a lăsat pe tine, nu înseamnă automat că vrea să lase și copilul.

vineri, 23 august 2013

Titluri idioate

Gândește și devii bogat
Carte antifumat
Viața condusă de scopuri
Mâinile tale te pot vindeca
Corpul tău îți spune iubește-te!
Seducția femeilor
Poți muta munții din loc!
How to be happy and live in abundance.
Folosește-ți mintea pentru a te îmbogăți
Descoperă-ți destinul
Secretele minții de milionar
Paradisul nu e pentru fricoși
Viitorul e mai bun decât crezi tu
Anything you want
Rețete pentru fericire
Secretele succesului

și lista ar putea continua la nesfârșit, din păcate. Aripa asta a … zău că nu îmi vine s-o numesc literatură, ok, latura asta dezvoltării personale, (cică!), e foarte ... dezvoltată. M-am săturat de câte cărți despre cum să… am tot găsit pe net în peregrinările mele. Mă gândesc că le și cumpără cineva, dacă tot ies atâtea, pe bandă rulantă. Însă nu îmi explic cum ar putea cineva să mai și creadă în așa ceva.
Rețete pentru fericire… Nu zău! Păi ar geme lumea de fericiți dacă rețetele voastre ar fi bune. Dacă îi vedeți voi pe ăia fericiții… îi văd și eu. Ori ăia fericiții or fi tocmai cei care au cumpărat cartea… adică puțini rău. La asta nu mă gândisem!
Poți muta munții din loc … De aia mi s-a părut mie că s-a cam schimbat relieful. Careva a citit cartea!
Mâinile tale te pot vindeca … măi, da' mă lași! Cum dracului poți să vinzi o gogoașă așa umflată?
Uite o metodă ușoară de a profita de pe urma slăbiciunii, disperării … și, de ce nu, de pe urma prostiei oamenilor. Îmi amintesc de serialul Sex&the city, când Charlotte o ia razna că nu se mai mărită și își cumpără o tonă de cărți din astea idioate și se duce și la prelegeri, conferințe etc. etc. Și una o punea să facă nu știu ce drac de exerciții de dezvoltare personală și la o prelegere din asta, o întreabă pe faimoasa autoare a cărții de ce la ea nu se vede nici o îmbunătățire, deși își face cu regularitate exercițiile. Răspunsul marii vânzătoare de povești cu zâne? ”Nu te străduiești suficient.”Hahahaha! Nu zău! Adică dacă rețeta nu funcționează, e vina ta, idiotule, nu a ăluia care a scris brașoave.
Doamne, mare Ți-e grădina!

duminică, 18 august 2013

Paranoia sensibilității

 
Mă întreba mai în glumă un prieten dacă noi avem în folclorul românesc ”Povestea celor 3 ciobănași”, deși știa clar că habar n-am, eu fiind de religie ortodoxă, iar povestioara respectivă având de-a face cu religia catolică și un anume miracol. Ok. Dar i-am spus că avem și noi o istorie cu 3 ciobănași, fără a avea ceva în comun cu religia. Și încep eu să-i povestesc Miorița. Bineînțeles că n-am intrat în analiză literară, ci i-am spus povestea pe scurt, cum că doi invidioși îi pun gând rău celui de-al treilea pentru că e mai bogat și cum mioara fermecată îl avertizează pe deștept, dar el alege să nu schimbe cursul evenimentelor, ci își transmite oral testamentul. Clar, n-a priceput logica (...o avea vreuna???), dar tot dând eu din gură acolo mi-am amintit de o chestie care m-a revoltat de fiecare dată referitor la textele de literatură română studiate acum niște zeci de ani prin școala primară și gimnazială românească. Eu nu știu, sincer, pe ce criterii au fost alese textele alea, dar parcă s-a insistat pe dezvoltarea exacerbată a sensibilității copiilor. Eu am o chestie cu animalele și cu copiii. Nu pot să-i văd suferind, pentru că ei nu au de ales. Iar textele pe care eu le studiam la Citire și Literatura română mă îmbolnăveau efectiv.
sursa foto
Plăvanii, prin clasa a II-a, parcă, cu boii ăia slabi morți pe care îi muncea stăpânul până cădeau pe brazdă.
Puiul, în clasa a V-a m-a terminat nervos. Nu am putut să învăț lecția aia. Îmi amintesc că m-am pricopsit și cu o notă mică. Am jelit un ceas după ce am citit-o și nici sub amenințarea cu bătaia nu am mai pus mâna pe ea.
Fefeleaga în clasa a VII-a, m-a omorât complet. Nici peste ani nu am fost în stare să le citesc copiilor fragmentul acela în care Fefeleaga merge să îl vândă pe Bator. Din ce mă apropiam de momentul acela, din ce simțeam că mi se pune un nod în gât, nod care creștea vertiginos, așa că m-am scos repede punând pe altul să citească. (Comportament de adult, nu? Știu, dar ce voiați să fac, să îmi tremure vocea acolo, în fața puștimii?)
Moartea căprioareia lui Labiș…
Și cred că mai sunt, dar nu mi le amintesc acum.
M-au terorizat! Și n-am înțeles niciodată de ce trebuia să aflu eu, copil, despre toate durerile și suferințele astea la o vârstă așa de fragedă. Cu ce m-a ajutat în viață că am dezvoltat o sensibilitate exagerată? Cu nimic, vă spun eu. Ba, din contră, mi-a făcut mai mult rău decât bine. Ceva mai multă nesimțire nu mi-ar fi stricat deloc, credeți-mă. Știu că nu neapărat textele erau de vină, ci trebuie să fi fost și ceva din mine, că nu am mai auzit pe mulți să se vaite de asta, dar eu am rămas cu sechele de pe urma anumitor texte, care, culmea, erau obligatorii. 
Exagerez? Nu, deloc. Nici nu glumesc. Mie mi se pare penibil să smulgi lacrimi unor copii. Consider că au timp suficient să le descopere ca adulți, nu trebuie să înceapă din clasa a II-a.
P.S. Bănuiesc că acum s-au schimbat și manualele de română așa cum am văzut că le-au schimbat pe cele de franceză ... în cazul francezei schimbarea a fost în rău, în opinia mea.

sâmbătă, 17 august 2013

Critică la cititori


Dragilor,


Voi, toți, cei care defilați pe aici. De ce mă lăsați să îmi dau în petec cu gramatica? Antonela, măcar tu... zău așa... Dă cu bățul după mine! :)) De două zile stătea acolo o greșeală cât casa de mare, exact la începutul postării anterioare,”Am trebuit”, și o lăsați așa nesancționată ... Bine că am văzut eu după două zile. Nu v-a zgâriat pe niciunul pe retină? :)) Mă îndoiesc! Eu știu că îmi sar rapid în ochi greșelile altora :)).
Vă apreciez delicatețea, dar nu fac parte din categoria aia  ”fină” care nu acceptă ceea ce e negru pe alb. Nu mă dau rotundă că sunt vreun as al gramaticii, dar majoritatea erorilor le fac din viteză, nu din necunoaștere. Nu mai citesc ce-am scris. Dar și dacă ar fi din necunoaștere, nu mă supăr dacă îmi semnalați greșelile. Asta înseamnă critică constructivă. E de preferat decât să trec drept analfabetă :)).
Deci, (că-l iubește toată lumea ca pe sarea-n ochi :)), vă rog să semnalați pe viitor ce vă zgârie ochiul. Vreau să cred că sunt un om cu porți deschise la creier, îmi asum și accept erorile de orice fel. Nu mă mai lăsați să pic de papagal.
Mulțumesc anticipat ... în speranța că o veți face :)

vineri, 16 august 2013

Dumnezeu cu mila ...


A trebuit să umblu pe la Fisc cu niște probleme. M-au secat! M-au stors ca pe lămâie. M-am simțit exact ca în bancul cu Noe. Adică m-am lăsat păgubașă și mi-am zis … ”Cum o vrea Ăl de sus!”
Pentru cine nu știe bancul …
Vine Dumnezeu la Noe și-i zice:
 - Noe, Pământul s-a umplut de răutate și oamenii M-au uitat. Vreau să construiești o nouă Arcă, pentru că Potopul va veni iar. Să iei din fiecare specie câte un exemplar mascul și femelă. Ai la dispoziție 6 luni de zile!
După 6 luni se uită Dumnezeu pe Pământ și-l vede pe Noe plângând în grădină.
 - Noe, sunt pe cale să încep Potopul, unde-i Arca ?
sursa foto
 - Iartă-mă, Doamne, dar lucrurile s-au mai schimbat între timp. Am nevoie de autorizație de construcție. Mă tot cert cu un inspector, pentru un sistem antiincendiu, vecinii m-au dat în judecată pentru că am încălcat planul de urbanism construind Arca în grădina mea și astfel am încălcat normele de înălțime. Apoi compania de electricitate a cerut să pun ipotecă pe Arca în vederea acoperirii costurilor de transport ți de mutare a liniilor de înaltă tensiune ce trebuie date la o parte pentru ca arca să fie lansată la apă. Degeaba le-am spus eu ca va veni marea la mine, că nu m-au crezut. Sa fac rost de lemn, a fost o alta problema. Este interzis să tai lemn din pădurile învecinate deoarece acolo trăiește bufnița cu pete care-i o specie protejată. Am încercat să-i conving pe ecologiști că tai lemnul tocmai pentru a salva bufnița, dar nici n-au vrut să stea de vorbă cu mine. Când am început să adun animalele, am fost dat în judecată de un grup de activiști pentru protecția animalelor. Ei susțineau că țin animale sălbatice sechestrate împotriva voinței lor și au susținut că să pun atâtea animale într-un spațiu atât de mic, înseamnă cruzime asupra lor. Apoi Ministerul Mediului, a spus că nu am voie să construiesc Arca până când reprezentanții lor nu fac un studiu de mediu și implicațiile pe care Potopul Tău le poate avea asupra mediului. Încă am un proces în derulare cu Ministerul Muncii, deoarece încă nu m-am hotărât câte minorități etnice să angajez pe șantier, iar Blocul Sindical nu mă lasă să-mi folosesc la construcție copiii mei deoarece nu fac parte din Sindicat și nu au certificare ISCIR pentru construcția de Arce. Ca să fie totul și mai rău, Fiscul, mi-a confiscat toate posesiile deoarece susțin ei că vreau să părăsesc țara cu specii de animale pe cale de dispariție. Deci, Doamne, Iartă-mă, dar îmi trebuie pe puțin 10 ani ca să fac tot ce mi-ai zis.
Dintr-o dată cerul se lumină, norii dispărură, iar soarele din nou apăru strălucitor pe cer.
 - Doamne, să înțeleg că nu ne mai distrugi lumea ?
 - Nu Noe, se pare că mi-a luat-o guvernul înainte..

marți, 13 august 2013

Eu când o să fiu mare … (1)


Azi am trecut pe lângă un grup de puști și am auzit expresia asta. Încă se mai poartă. Ciudat cum niciunul dintre noi nu vrea să se facă muncitor, cioban, agricultor, maistru, constructor sau ce-o mai fi, meserie simplă. Nu, toți vrem cu studii: doctor, inginer, avocați, economiști etc. Oare unde om încăpea toți? Dacă toți vrem cu mapa, cine o să dea cu sapa? 
sursa foto
Înainte de revoluție, dacă nu aveai o facultate erai desființat din punct de vedere social. Erai…nimic! Când vorbeau babele despre X sau Y, numai ce le auzeai: ”Ooooo, are facultate!” Era ceva, mare ceva, să ai facultate. După Revoluție, cam oricine a putut să facă o facultate, … în special cei incapabili. Dar a rămas aceeași goană după diplome. Plus mândria de rigoare, uneori întărită de un grad de prostie pe măsură. ”Eu sunt ingineră!” ne tot arunca în față o inteligentă ex-colegă de serviciu, proaspăt absolventă, angajată ca referent, care nu știa să trimită nici măcar un mail, ori să facă o cerere de ofertă, pierzând din vedere că tot dădea peste nas cu ingineria ei unui grup de absolvenți de facultate, dintre care doi ingineri cu ștate vechi. … Dar ea era ingineră!
Mulți au senzația că facultatea le ține de … de ceva. Că, dacă au absolvit o facultate, sunt mai cu moț chiar dacă nu știu pe ce lume trăiesc și dacă îi iei puțin la scuturat, curg fulgii. Universitățile scot tone de absolvenți complet incompetenți și tone de incompetenți vor ocupa funcții importante doar pentru că au pe mămica, pe tăticul sau unchiulețul, ori mai știm noi pe cine, în timp ce munca le-o vor face cei doi trei idioți cu creier care s-au rătăcit printre atâtea pile. Piața muncii e suprasaturată de licențiați, dar lipsită de specialiști și meseriași. (Meseriași-meșteșugari, substantivul, nu adjectivul pe care cu mare drag l-am copiat de la conaționalii noștri colorați.) Nu contează că nu avem nici o afinitate cu avocatura sau cu economia, urmăm Dreptul sau ASE-ul pentru că e la modă, ori pentru că e o meserie bănoasă ... pe care, poate, nu o să o practicăm niciodată.
Am avut o revelație cu niște ani în urmă când un puști de clasa a VIII-a mi-a zis: ”La ce îmi trebuie mie franceză, domnișoară, că eu mă duc la mină, la lopată?” Cred că a fost singurul copil pe care nu l-am auzit că vrea să fie … cu diplomă. Deși nu pot să nu mă întreb dacă, în condițiile economice de azi, înțeleptul Tică o mai avea de lucru la mină.
sursa foto


joi, 8 august 2013

Ciocolata - Chestii la care fac cu capul (2)


Cui nu-i place ciocolata?
Eu, clar, nu mă pot încadra aici. Mie îmi place. Muuuuuult de tot. Salivez numai la gândul. În general, oamenii iubesc ciocolata, copiii în special. Iar când îți place ceva, asta se reflectă pe fața ta, în maniera în care savurezi alimentul respectiv.
sursa foto
Urăsc reclamele la ciocolată în care protagonista e o femeie. Ați văzut cum mușcă din produs? Zici că o face în silă. Zici e e otravă. Dacă ar putea să aibă în loc de dinți un vârf de ac, exact atât ar rupe. Un vârf de ac. Ori poate nici pe acela. Dacă ar putea crea o iluzie doar, să vedem noi idioții de telespectatori că ea mușcă, dar ea, de fapt, să nu muște. Măi frate, astea-s dobitoace? Au senzația că se îngrașă dintr-o mușcătură? Bănuiesc că la stilul în care se screm să apuce o fărâmă din ciocolata aia, e nevoie de 'nșpe mii de duble până iese una mai de doamne ajută. Dacă ar mușca cu poftă, ar termina rapid. Plus că nu le obligă nimeni să și înghită bucățica aia de ciocolată. Scuip-o dracului imediat după ce a filmat ăla, dar măcar când muști, fă-o cum trebuie, nu îmi face greață, că ciocolata n-are nici o vină. Și nu pricep de ce au impresia făcătorii ăștia de reclame că o femeie care se screme toată acolo, ar vinde mai bine ciocolată decât un copil, de exemplu, care ar fi natural ... în mușcătura lui. Sau de ce trebuie neapărat să fie careva acolo pentru un posibil mușcat? Există cineva care nu știe că ciocolata e pentru mâncat?
Aveți impresia că o dondoacă precum cea din poză mă va face să cumpăr ciocolată? Să avem pardon! La cum o gâdilă, îmi dă senzația că nu e bună.