Minciunele, minciunele

E adevărat că toată lumea minte, și eu și tu … toți. Pentru fiecare dintre noi vine un moment în care, de voie, de nevoie spunem minciunica necesară și suntem bucuroși când scăpam. Mă întreb câteodată dacă ne punem problema cum afectează minciunile noastre existența celor din jur, a celor dragi, în special, pentru că la restul nu ne prea gândim. Nu e un soi de egoism bucuria aia pe care o simțim când credem că am rezolvat problema cu o minciună negândindu-ne că poate beleaua va cădea pe capul unuia care n-are nici o vină și el va scoate castanele din foc, deși noi le-am vârât acolo? Și nu simțim nici o remușcare când cel pe care îl mințim e cineva apropiat care ne-a acordat încrederea necondiționat? Nu ne gândim că poate minciuna noastră schimbă viitorul unui om uneori iremediabil? Nu îi luăm oare celui pe care îl mințim dreptul de a judeca și acționa în cunoștință de cauză? Nu îl lipsim de informații, poate, esențiale pentru el?

Am auzit diferite justificări ale folosirii minciunii: minciuna necesară, minciuna benefică etc. Cum poate fi o minciună benefică? Benefică pentru cine? Pentru cel care o spune, nu? Sau cum că minciuna benefică este folosită, chipurile, pentru “a-i proteja” pe cei dragi, pentru a nu-i face să sufere. Eu cred că numai un tâmpit va fi încântat că a fost mințit cu ideea de a fi “protejat”, de a nu suferi. Orice om sănătos la minte va suferi cu mult mai mult în momentul în care va afla că a fost mințit de cineva în care a avut deplină încredere și sub nici o formă nu va putea accepta scuza cu protejarea și ferirea de suferință. De ce cred unii că suntem incapabili să facem față unui adevăr, fie el oricât de dureros și că e mai bine pentru noi să ni se spună o minciună călduță doar pentru a nu da naștere unei crize? De ce își arogă unii dreptul de a gândi și decide ce e mai bine pentru noi înșine. Eu o vad ca pe o insultă adusă capacității mele de înțelegere și de decizie, o simt ca pe un furt al dreptului meu de a hotărî pentru mine însămi. Nu văd nimic benefic în asta, ba din contră, și nu înțeleg de ce e atât de greu să spui un adevăr unui om la care se presupune că ții, un om care are încredere în tine. 
E adevărat că de cele mai multe ori adevărul doare și sunt mulți cei care ”spânzură emisarul” numai pentru că a adus o veste proastă, dar, cu scuzele de rigoare, numai tâmpiții fac asta. Nu e de preferat un adevăr care doare decât să faci față de prost și să treci nepăsător în timp ce toată lumea știe ceva ce ție ți-a fost ascuns? 

Cine se consideră a-mi fi prieten nu o să îmi trântească o minciunică doar pentru a mă proteja. Aia nu e protecție, e insultă. Și oricât ai ascunde ceva, mai devreme sau mai târziu tot se află. 

Dar probabil că înțelegem asta abia după ce suntem puși într-o astfel de situație. Până atunci continuăm cu minciunelele mai mititele sau de-a dreptul gogonate până simțim pe propria piele cum e să fi mințit de o persoană în care ai încredere.