Iarna dintr-o altă viață III

Eram prin ultimii ani de liceu, acum o veșnicie, la sfârșitul vacanței de iarnă. Eram la țară. În sfârșit aveam și eu vacanțe de iarnă la țară, dar acum parcă nu mai aveau farmecul ăla din copilărie. Acum simțeam frigul :). Și mai erau vreo 2-3 zile până începea școala așa că trebuia să plec, ”să mă pregătesc de școală”. Cum pe seară urma să vină mama să facă nu știu ce pe acolo, am zis și eu, fată bună, să găsească cald. Așa că am făcut focul și am zis să îi aduc și lemne înăuntru, ca să nu mai stea ea în frig. Și am umplut lada de lemne, pe care am postat-o strategic … la gura sobei. Înainte de a pleca am mai băgat câteva lemne și … pe aici ți-e drumul.

A doua zi de dimineață mă trezește mama să mă întrebe ce am făcut la țară. Mă uitam la ea cu ochii cârpiți de somn și nu pricepeam ce vrea la ora aia mică și de ce nu mă lăsa să profit de ultimele mele zile de vacanță. După ce a plecat tata la muncă, mi-a spus. Când ea ajunsese la țară și deschisese ușa, înlemnise. La gura sobei era un morman de jar și totul în cameră era … negru! M-am trezit brusc, de parcă mi-ar fi turnat o găleată de apă rece drept în freză. Mi-a mai venit inima la loc când am auzit că doar camera respectivă era cu probleme, restul casei era în picioare. Așa că unde venisem eu mai devreme din vacanță, am făcut cale întoarsă rapid și am luat și ajutoare, pe soră-mea, ca să nu mă duc cu mâna goală.

În fața casei, în zăpadă, zăceau resturile lăzii și bucăți de lemn carbonizat. Când am deschis ușa casei m-a izbit un miros ciudat, străin, pe care l-am identificat mai târziu ca fiind mirosul de fum dens, miros pe care până și azi îl recunosc dintr-o mie. Am deschis ușa camerei cu pricina și am rămas interzisă. Mama nu exagerase cu nimic. Era complet neagră. Nici un strop de altă culoare. Doar negru. Totul. Dacă Iadul are vreo culoare, atunci ar trebui să fie ca și camera aia. Negru tern, fără luciu. Sec. Mort.

Am început să scoatem totul afară, pături, cearceafuri, perne, covoare, tablouri etc. Pe pereți, unde fusese câte ceva agățat se mai vedeau urme un maro murdar, ceva mai deschise decât negrul dominant. Am făcut focul, că nu se putea altfel, și dă-i și  … spală pereții, că nu se punea problema să se zugrăvească peste afumătura aia. Când a venit mama, seara, dădusem de alb. S-a zugrăvit camera, s-au schimbat covoare, pături, etc. deși tot se simțea mirosul de fum, miros pe care eu l-am simțit ani întregi, de fiecare dată când intram acolo, fie vară, fie iarnă. Poate era numai în creierul meu traumatizat, cine știe…

Cum s-a întâmplat? Habar nu am, dar cred că atunci când am pus ultima dată lemne pe foc, e posibil ca un cărbune să fi căzut din sobă iar eu nu am băgat de seamă. Se mai întâmpla. Cert e că mi-a intrat în sânge de atunci să nu mai văd lemne la gura niciunei sobe.

M-am tot întrebat cum de nu a ars nimic. Dar când spun nimic, e chiar nimic. Nimic cu excepția lemnelor de la gura sobei, deși casa era din lemn, podeaua era toată din lemn, cu excepția unei mici porțiuni la gura sobei unde era ciment, exact unde a fost lada. Deștept ăla care a avut ideea! I-am mulțumi și în culcare și în sculare mult timp după. Iar la două palme de gura sobei era o ușă … normal că din lemn, pe care nu o mai puteai deschide dacă puneai lada cu lemne la gura sobei. Nu am înțeles și nici nu cred că o să înțeleg cum de focul s-a limitat la acea porțiune minusculă de ciment. Cum de nicio bucățică de jar nu a căzut în afara acelei bucăți de ciment? Cum, de …? Cum de …? Atâtea întrebări. Miracol? Poate. Dacă aș crede în miracole, cu siguranță ăsta ar fi unul. Noroc? Cu carul!

Oricum, i-am rămas profund îndatorată tatălui meu pentru lipsa de cavalerism de care dat dovadă în ziua acea când nu a însoțit-o pe mama la țară, și astfel, am scăpat eu cu ”cojocul neargăsit”, ca și mamei, care a făcut tot posibilul să îl țină pe tata departe de locul ”crimei”, inventând povești, până ce totul a fost în ordine.