Spovedanie de miercuri

Cred că ați băgat de seamă, cei care treceți mai des pe aici, că la eticheta Fotograful din mine apar (poate) mult prea des fotografii cu biserici, mănăstiri, sau imagini care au într-o oarecare măsură legătură cu credința. Poate asta v-ar duce cu gândul că o fac din evlavie, din credință. Nu. Deloc. Totul pleacă din iubirea de frumos. Uitându-mă la un lăcaș de cult ochiul meu fuge după linii și motive, după forme și culori, mintea mea nu are nimic de a face cu credința, ci cu istoria și arhitectura.

Nu am fost niciodată un credincios în adevăratul sens al cuvântului, deși provin dintr-un mediu evlavios, nu habotnic, dar cu frica lui Dumnezeu și cu respectarea a tot ceea ce implică credința și religia. Dar nu am reușit să simt niciodată ceea ce simțea bunica, sau mama și, bănuiesc, ceea ce simte orice credincios. Nu am simțit nici o chemare, nici o atingere, nimic care să mă facă să cred deși bunica și mama au încercat să îmi arate calea.

Copil fiind, îmi amintesc că într-o iarnă, când bunica venea să stea pe la noi mai mult timp, m-a pus să scriu trei rugăciuni pe care, zicea ea, ar trebui să le știe orice copil, Crezul, Tatăl nostru și Înger, îngerașul meu. M-a și pus un timp să le citesc în fiecare seară. Nici acum nu le știu pe două dintre ele. Tatăl Nostru am reușit să îl rețin mult mai târziu, din cu totul alte motive. Am impresia că a fost atunci când a trebuit să îl traduc din franceză. Am citit Biblia. Nu, nu așa cum trebuie să o facă orice credincios, ci așa cum trebuie să o facă orice om care are pretenția că citește. Citirea Bibliei nu m-a ajutat să cred, ci, din contră, m-a făcut să îmi pun o mulțime de întrebări pentru care nu există răspunsuri, m-a făcut să mă revolt contra a 1001 lucruri și să mă îndoiesc și mai tare. Mi-a fost mult mai ușor să cred în știință decât într-o divinitate supremă care ne conduce din umbră, care ne urmărește, ne ghidează sau, dimpotrivă, ne lasă la voia întâmplării.

Nu am mers niciodată la biserică pentru că am crezut. Doar în Vinerea Paștelui știu că mă duceam de voie ca să mă întâlnesc cu cei de vârsta mea la procesiunea ocolirii bisericii. Peste ani, obligată de împrejurări să merg regulat la biserica, am realizat însă, că biserica e un loc unde poți obține o clipă de liniște pură, cu condiția să mergi în afara slujbelor religioase, să mergi când nu e nimeni, să te așezi pe o bancă și să fii tu cu tine însuți. Nu neapărat ca să vorbești cu Dumnezeu, doar să stai și să te bucuri de liniștea aia deplină. Garantat, nu găsești nicăieri o liniște ca aceea a unei biserici goale.

Mă uit la cei cu adevărat credincioși, nu la credincioșii de ocazie care merg la biserică pentru a pune țara la cale și pentru a-și etala ”credința” sau hainele, mi se par mai fericiți, chiar dacă au lipsuri și nevoi. Par împăcați cu viața, cu soarta și cu ei înșiși. Au o serenitate care răzbate dincolo de ochii triști sau de cutele dintre ochi, o forță ce le dă puterea de a merge mai departe în ciuda a orice. Îi invidiez sincer.
Mi-aș dori să pot să cred. Să cred că există ceva sau cineva care mă ghidează ca pe o marionetă indiferent de ceea ce vreau și încerc eu, mi-aș dori să pot spune ”Așa a vrut Dumnezeu” atunci când lucrurile merg prost, și asta să îmi fie de ajuns, să îmi aducă alinare și împăcare cu mine însămi, să mă ajute să merg mai departe fără mustrări de conștiință, fără povara vinei și asumarea completă a greșelilor. Mi-aș dori să pot să-i vorbesc lui Dumnezeu fără să am senzația că sunt nebună vorbind singură. Dar nu pot. Am încercat. Credința nu depinde de voință,  nici de intenții, ci de chemare, iar eu nu am acea chemare. Și nici nu mă prefac că o am. Sunt un simplu om care încearcă să se strecoare prin viață respectând Cele 10 porunci nu din evlavie, ci pentru că le consider de bun simț.