sâmbătă, 18 februarie 2017

Tristeți de zi cu zi

De obicei merg mult pe jos. Și mereu grăbită. Sincer, habar nu am de ce sunt mereu grăbită... De obicei sunt punctuală fără să mă grăbesc, dar cred că undeva într-o viață anterioară am fost fugară. Prea alerg. Nu mă uit nici în stânga, nici în dreapta, dacă nu am timp de pierdut așteptând ceva sau pe cineva. Deci nu mă uit nici la oameni. Poate numai la cei care vin exact în fața mea... și poate nici la ăia că mereu sunt cu gândul aiurea.
Azi, pentru prima dată după ... nu îmi mai aduc aminte cât timp m-am uitat la oameni. Am mers agale și m-am uitat la oameni. Și am ajuns la o concluzie neagră: în vreo 4 km, cât am belengherit eu până acasă, nu am văzut nici un om râzând. Nici măcar unul! Ba, cred că aș putea spune că nu am văzut nici un om zâmbind, măcar. Era început de week-end totuși, ... măcar pentru unii! Se presupune că ar trebui să fim mai relaxați, mai senini. Da' de unde! Numai frunți încruntate, chipuri îngândurate, capete plecate.
Doamne, suntem un popor de triști sau fericiții nu merg pe stradă?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu