Un zambet pe nume Florentina

Azi am primit doua vesti proaste. Una dupa alta. Si ma doare sufletul. Ma doare sufletul cand oameni care mi-au fost aproape si mi-au fost dragi dispar prea brusc. Dar mai ales ma doare faptul ca nu am avut posibilitatea sa imi iau ramas bun si sa le multumesc ca mi-au aparut in cale, ca a fost o bucurie si o onoare pentru mine sa-i cunosc.

Ne intersectam zilnic cu zeci de persoane, dar sunt putini cei care lasa o urma semnificativa in existenta noastra. Asa a fost d-na Florentina Vlad. Spun a fost pentru ca tocmai ce-am aflat ca a murit saptamana trecuta. Eu am aflat abia azi. Prea tarziu!

Cine a fost doamna Florentina Vlad? Pentru multi, o necunoscuta, pentru altii un artist exceptional, pentru mine a fost membru al familiei, desi nu ne lega nici un grad de rudenie. Inainte de a o cunoaste personal auzisem doar povesti, ca era o solista de muzica populara, opereta si revista, ca locuia in Bucuresti etc. La prima intalnire eram de-a dreptul emotionata si oarecum tematoare. Era prima persoana din mediul artistic pe care aveam sa o cunosc. Eram nervoasa, nu stiam cum sa ma comport in prezenta ei. Eram un biet copil de 12 ani, speriat si cu genunchii tremurand. Cand am pasit pentru prima data in vila de pe strada Rozelor, la al carei parter locuia, aveam un nod mare in gat. Ne astepta. Cand ne-a iesit in intampinare m-a frapat zambetul larg si vocea placuta. M-a imbratisat, desi eram o necunoscuta si m-a primit cu atata drag incat mi-a disparut nodul din gat. Un om minunat, reconfortant si care in urmatoarele minute m-a facut sa ma simt ca acasa. Mi-a spus scurt sa ii spun “Tanti Florentina”, si asa a ramas. Extrem de primitoare, desi veneam foarte rar. Nu stia ce sa mai faca sa ne simtim bine, ce sa ne mai ofere, cum sa ne distreze. O bucatareasa de exceptie si un povestitor fara pereche.

In vara in care am implinit 13 ani eram in Bucuresti. Mi-a facut o surpriza extraordinara. M-a invitat la ea si cand am intrat am vazut o masa pregatita pe care trona un superb buchet de boboci de trandafir alb-roz. Erau 13. Si erau pentru mine. Invitase cateva persoane si m-au sarbatorit ca pe o printesa, spunandu-mi ca 13 este o varsta extrem de importanta si ca trebuie sarbatorita ca atare. 

Era mereu cu zambetul pe buze si iti insufla incredere si buna dispozitie. Mi-a umplut sufletul cu povesti frumoase despre razboi, despre iubire si prietenie, despre oameni si locuri de care nu auzisem si pe care nu-i vazusem, dar ii vedeam prin ochii ei. Despre unicul fiu, care era bucuria vietii sale si despre care vorbea cu o dreagoste cum nu am mai intalnit la nici un parinte. Si despre suferinta de a nu-l avea aproape si grija aceea nemarginita pe care o au numai mamele pentru puiul lor, indiferent de varsta acestuia.

Dupa ce-am terminat liceul, din pacate, viata ne-a indepartat. Nu a fost alegerea mea si nici a dumneaei. Pur si simplu viata a vrut altfel. Viata mea a vrut altfel. M-a aruncat prea departe.

Acum regret fiecare clipa in care as fi avut posibilitatea sa o vizitez, dar nu am facut-o, din economie, comoditate, probleme personale sau oricare alt motiv. Pentru ca, desi i-am multumit de multe ori, nu i-am spus niciodata cu adevarat pentru ce. Pentru omul minunat care a fost, pentru zambetul larg care imi insenina ziua de fiecare data cand o vedeam, pentru optimismul pe care m-il insufla cu prezenta ei. Pentru toate astea si inca 1000 de alte motive. Acum e prea tarziu.

Mi-as dori sa cred ca a trecut intr-o lume mai buna, in raiul sufletelor, pentru ca daca exista un Rai, cu siguranta si-a gasit locul acolo. A fost un om prea bun ca sa fie altfel.

Dumnezeu sa o odihneasca!

Florentina Vlad - Fetele de la Lugoj
   
Florentina Vlad - La nucul cu frunza rară