Iubiri de-o viata II

 

Cred că toți ați observat paranoia mea cu macii. Nu ar fi nici prea greu de ratat, de altfel, ar trebui să fii cu adevărat chior să nu observi.

De ce maci?

Sinceră să fiu, nu cred că aș ști să spun de ce. E unul din acele multe lucruri care îmi plac pentru că ... îmi plac, fără a exista un motiv aparent. Doar îmi plac. Îmi plac dintotdeauna. Poate pentru că au roșul acela viu care mie îmi pare a fi sursa vieții. E sânge, cald, deci viață. Culoarea preferată. Poate e fragilitatea aparentă. Deși poate înfrunta vijelii, lasă senzația că se va sparge în mii și mii de cioburi dacă îl atingi, sau că un simplu suflu o să îl zboare. Ciudat e că îmi plac doar macii de câmp, cei sălbatici, cei cultivați nu mă încântă mai mult decât o face oricare altă floare, deși sunt la fel de roșii. Poate aspectul delicat al petalelor, fragilitatea lor? Habar nu am, dar știu că mă extaziez toată la vederea unui terasamet de cale ferată mirosind cumplit a motorină, dar presărat cu maci. Ca un copil care primește jucăria preferată. Sunt cu gura până la urechi, toată numai un zâmbet tâmp, chestie care derutează orice om normal și se întreabă dacă oi avea toți piticii la mansardă. Poate doar margaretele îmi mai dau un fior asemănător. Am gusturi extrem de nerafinate, știu. :) Mereu m-am înconjurat de flori, niciodată însă nu am reușit să mă înconjor de maci. De fapt, abia anul ăsta am reușit pentru prima dată să fotografiez o floare de mac. E ciudat cum o iubire atât de mare se poate concretiza atât de târziu. Miros îngrozitor, dar îi ador. Cresc în locurile cele mai idioate cu putință, dar nu le place în ghiveci. Nu am rupt niciodată o floare de mac pentru că mi-e teamă să o ating, mi-e teamă să o distrug. Știu că am fost cu adevărat fericită în ziua în care am descoperit că un mac de câmp se rătăcise în grădina mea. L-am îngrijit ca pe ochii din cap. Și, da, cred că sunt puține lucruri în lume mai frumoase decât un câmp verde plin de maci.