Nu îmi mai amintesc exact ce am răspuns eu în școala primară la întrebarea despre ce vreau să fiu când o să fiu mare, întrebare inevitabilă a generației mele, de altfel. Știu că, copil fiind, mi-aș fi dorit să fiu arheolog. Asta sub influența unor filme și cărți fascinante pe care le savuram la vremea respectivă, despre descoperirea urmelor unor civilizații de mult apuse. Și azi mai păstrez sentimente aparte pentru ramura asta a istoriei. Încă mă fascinează. Dar la fel ca în Micul prinț adulții m-au descurajat și am înțeles treptat că într-o Românie comunistă, arheologia nu are fascinația din cărți. Cred că nici în România de azi nu fascinează mai mult.
Mi-am dorit să fiu cântăreață, clar, cine nu și-a dorit? Chestie care i-a dat frisoane maică-mii pentru care a fi artist nu era o meserie. Noroc că nu mă dădea talentul afară din casă și după câteva reprezentații prin corul școlii, am priceput că e mai bine să behăi un pic la proba de muzică și să fii lăsat în pace (considerat afon), decât să ți se strice tot timpul liber cu repeții pentru serbări și spectacole.
În clasa a VIII-a aș fi vrut să merg la un liceu economic. Ei, ași! Maică-mea a fost complet împotrivă. ”Nu, te duci la Sanitar!” Nu mi-au plăcut niciodată spitalele, dar maică-mea lucrând într-unul avea o idee fixă: liceu sanitar și apoi medicină. Am picat cu succes, clar. Cu media cu care am fost respinsă la sanitar aș fi intrat lejer la economicul meu, dar … cine știa mai bine? Eu? Sigur că nu.
Așa că am aterizat cu succes pe locurile rămase la un liceu de construcții, unde, surpriză, am trăit cei mai frumoși ani din viața mea. Am avut o gașcă nebună, nebună cu care am păstrat legătura și după terminarea celor 4 ani. Bătăi de cap cu școala n-am avut, că nici cerințele nu erau exagerate. … nu eram mate-fizică, nu? Dar de distrat m-am distrat la maxim. Am profitat de fiecare moment și fiecare ocazie ivită și am fost perfect de acord cu zicerea conform căreia cea mai frumoasă viață e aia de liceu. Eu am trăit-o din plin.
 |
| sursa foto |
E greu să spui ce ți-ar plăcea, până nu experimentezi. Cel puțin așa a fost în cazul meu. Abia când am ”experimentat literele” mi-am dat seama că nu-i de mine. Mă enervam prea mult. Mă storcea ca pe lămâie, nervos și emoțional. Când am descoperit calculatoarele, am știut exact că aia chiar vreau să învăț. Și m-am mai dus încă niște ani la școală. Nu am profesat decât 8 luni în meseria înscrisă pe diploma de absolvire și încă vreo 5 ani într-o meserie în care îmi puteam utiliza cunoștințele, dar care era complet diferită. Ciudat însă, cum o meserie care nu mi-a plăcut deloc pentru că mi se părea extrem de plictisitoare, mi-a oferit momente minunate datorită colectivului din care am făcut parte. Eu am avut norocul să lucrez undeva unde mă duceam de drag la muncă. Știu că sună a SF, dar e adevărat.
Însă abia când am început să îi mai fac prietenei mele, învățătoare, câte o fișă de lucru, câte un program de serbare, câte un caiet de exerciții, abia atunci am înțeles ce îmi place cu adevărat să fac: cărți pentru copii. Și m-am ținut de chestia asta o bună bucată de timp. Nici o altă muncă nu mi-a adus satisfacții mai mari, chiar dacă mi-a adus mai mulți bani.
Și uite cum am făcut niște școli și niște cursuri care nu au nimic de-a face cu ce îmi place mie să fac. E adevărat că pentru asta mi-au fost de ajutor și unele dintre studii și ”experimentarea literelor”, dar nu m-am pregătit la propriu pentru asta.
Și așa sunt mulți. Sunt mulți cei care fac niște studii pe care nu le vor aplica niciodată într-o profesie, ori constată că nu au nimic în comun cu meseria respectivă. Sunt mulți cei care fac în scârbă o meserie, ori o fac numai pentru că au nevoie de bani, căci, până la urmă, la asta se cam reduce totul: la bani. Câte mutre acre nu ați văzut pe la locurile de muncă sau pe unde umblați zilnic? În momentul în care îți place ceea ce faci, asta se vede pe fața ta și se vede în rezultatul muncii tale. Atunci ești omul potrivit la locul potrivit.
La 17-18 ani e greu să știi ceea ce ți s-ar potrivi. Cel puțin mie mi-a fost. Pluteam într-o sfântă nehotărâre de zile mari. Din ce mă gândeam, din ce eram mai confuză, pentru că niciuna din perspective nu mi se părea fascinantă. Atâta timp cât nu experimentezi ceva, nu poți să știi dacă îți place sau nu, nu poți să știi ce ți se potrivește sau nu și atunci te lași ghidat de alții (sau obligat de ei :)). Uneori ai noroc să descoperi că prima alegere a fost bună, alteori trece ceva timp până să afli care îți e rostul, dar sunt și nefericiți care nu or să afle niciodată.
Ieri am auzit o replică genială:
”Dacă ai norocul să faci ceea ce-ți place, nu vei munci nici măcar o zi în toată viața ta.”
Ieri am auzit o replică genială:
”Dacă ai norocul să faci ceea ce-ți place, nu vei munci nici măcar o zi în toată viața ta.”
Eu am behait in corul scolii din obligatie, neavand istetimea necesara pentru a pretinde ca-s complet afoana. Ma faci sa am regrete! :))
RăspundețiȘtergereCert la 18-19 ani prea putini au discernamantul necesar pentru a sti ce vor sa devina.
Nu stiu daca i-ai amintit pe cei ce provin din Familii. De regula Familia stabileste ce trebuie sa devina copilul pentru a fi fericit. Ah, ca esecul e unul complet - pe asta n-o mai vede Familia. Pentru ca n-are ochi sau nu vrea. Important e ca pe Popescu nu-l cheama Popescu, ci ing. Popescu. Pe Ionescu nu-l cheama Ionescu, ci dr. Ionescu. Pe piatra lor funerara scrie din timp si functia. Or fi carand-o in spate pe lumea cealalta. Macar de le-ar fi produs bucurie cat au profesat. :)
:)) Eu m-am prins de poanta cu corul, desi profa mea de muzica, o draguta de altfel, m-a certat rau de tot ca stia ca nu-i asa. mi-a tras o sapuneala de imi venea sa intru in pamant de rusine.
Ștergere:))) Da, noi avem manie pentru titluri. Nu conteaza ca insul e dobitoc cu diploma, e dr. sau ing. ... chiar de a trecut prin scoala ca gasca prin apa, are titlu ...
Cum ne provoci, Tina Xtina!:) Am să-şi spun doar că printr-a V-a sau a VI-a priveam cerul şi mă vedeam printre nori stewardesă. N-a fost să fiu frumoasă şi înaltă, aveam numai prima calitatea (pfff, mi-au murit lăudătorii, clar:))) Nu toţi putem fi fericiţi :D, pasiunea să ne fie muncă sau invers. Eu i-am invidiat mereu pe cei care au ştiut dintotdeauna ce vor să facă în viaţă, mai mult, îmi confirmă că dacă ar da timpul înapoi, aceeași muncă ar face. În schimb eu, vai, de s-ar da timpul îndărăt, aiaiaiii...
RăspundețiȘtergereWow! voiai sa zbori :)
ȘtergereDa, si eu ii admir pe cei care au stiut de la inceputuri ce si cum, fara regrete.
:))) Ma inscriu si eu la portia de dat timpul indarat.
Si eu am avut norocul sa am parte de colectiv minunat si sa fac o munca ce imi placea, insa...cum ai spus si tu, din pacate azi totul se rezuma la bani. Cred ca pentru multi, nici nu mai conteaza ce isi doresc sa faca, sau ce le place. Conteaza ce se gaseste si ce e bine platit.
RăspundețiȘtergereIar diploma din facultate cred ca i-a ajutat pe medici si cam atat :-)
Da, avea mama dreptate cu sanitarul ei :)).
ȘtergereDin pacate, banul face legea asa ca prea putin importa ceea ce ne place si ce nu. Asta e idealul, dar e cam greu de atins. Oricum merita trait chiar si pentru perioade scurte de timp :)
Foarte adevarat ultimul citat. Imi pare rau sa citesc ca mama ta nu te-a lasat sa incerci ce ti-ar fi placut in liceu... eu am avut norocul sa ma nasc intr-o familie care m-a lasat sa aleg ce mi-a placut. Ai mei nu au studii superioare si se gandesc ca orice imi face placere e bine-venit pentru mine. M-au lasat chiar sa-mi asum riscuri in ce priveste facultatea, si am esuat ...m-am reprofilat pentru moment.
RăspundețiȘtergereOricum, ma duc tot pe partea de uman, asta e clar. Orice as face. :))
Sa inteleg ca acum faci ilustratii sau scrii carti pentru copii? Foarte dragut. Si mie imi sunt dragi cei mici, in timpul liber sunt 'printesa' care vorbeste cu ei inainte de spectacolele de teatru cu papusi.
Nu ca mi-ar fi placut, ca nu aveam de unde sa stiu daca mi-ar fi placut sau nu pana nu experimentam. era ceea ce voiam eu la vremea respectiva :)Mama s-a gandit bine, in sinea ei, s-a gandit ca e o meserie banoasa si care nu dispare. Mereu va fi nevoie de asistente si de doctori. Numai ca mie spitalele imi intorc stomacul pe dos :)). acum, la vremea respectiva nu aveam probleme din astea.
ȘtergereNu, acum nu mai fac chestii din astea decat pentru placerea mea... cand mai am timp.
Bine spus, în momentul în care îţi place ceea ce faci se vede, o spun din propria trăire, însă tot degeaba ai satisfacţia profesională, convingerea că, odată demult, ai ales corect ceea ce ţi se potriveste, dacă lipseşte satisfacţie muncii, tradusă prin "fluturaşul" de la finalul lunii.
RăspundețiȘtergereDuminică plăcută, Tina :)
Ideal ar fi sa impacam si capra si varza :), dar cum idealul in natura nu exista... facem si noi cum putem mai bine.
ȘtergereDuminica faina si tie.
E, intre visuri si realitate e cale lunga. Pentru toata lumea. :)
RăspundețiȘtergereNu neaparat de visuri vorbeam, Cristi, ca in vise, toti am vrea sa nu ne spetim cu munca, sa ne placa ... "nemarele" lucru pe care il facem si sa ne ploua cu bani de pe urma efortului minim :). Vorbeam mai mult despre ce ni se potriveste.
ȘtergereSi pentru mine scoala a fost tot inutila, prea putin m-au ajutat studiile in campul muncii. Am luat-o de doua ori de la zero si am invatat incet-incet domenii noi. Si inca mai am indoieli cu privire la alegerea facuta.
RăspundețiȘtergereDar macar nu m-au obligat parintii la nimic :D
Deeci inca nu ai descoperit ce iti place.
ȘtergereCiteam si parca imi citeam viata! Exact asa a fost si la mine. Am vrut balerina dar am renuntat rapid la 7 ani ca mi s-a parut greu sa faci atatea sarituri. Culmea e ca am vrut si arheolog, exact ca tine, din cauza cartilor. Apoi veterinar...sau biolog sau ceva legat de animale. Pana la urma m-am dus la mate-fizica si am aterizat in clasa de mecanica ca n-aveam cap de stiinte exacte, eu eram "umanista". Am picat cu brio la facultate apoi am ajuns tot la stiintele naturii cum voiam eu. Interesant cum se-nvarte roata. Daca imi rau? Nici o secundica ! Probabil fiindca am avut colegi de treaba, conteaza mult asta.
RăspundețiȘtergere:)Exact, conteaza mult de tot colectivul. Cum ziceam, si eu am lucrat 5 ani intr-un domeniu care nu imi placea absolut deloc, dar am avut sefi si colegi minunati si ma duceam de drag la munca. fara stres.
ȘtergereOf, cum mă loveşti tu cu subiectele tale! Sunt tehnician dentar de profesie. Am lucrat multi ani şi cu eforturi uriaşe. Sora mea s-a luat după mine şi bine a făcut! Ea ştie ce înseamnă să fii bun în ce faci şi să-ţi şi placă. Nu acelaşi lucru spun despre mine. Acum lucrez cu soţul meu într-un cabinet stomatologic unde el e cel care are marea responsabilitate. Eu mă ocup de tot ce înseamnă organizare, şi nu numai. Sunt mult mai fericita aşa, şi am descoperit multe lucruri despre mine. Soţul meu regreta că FAMILIA l-a îndreptat către stomatologie. Se vroia avocat. În timp a învatat sa-i placa.
RăspundețiȘtergereTot e bine cand pe parcurs inveti sa placi meseria pe care o practici. Eu zic ca e o reusita.
ȘtergereEu de prin clasa a 8-a tot visam să ajung psiholog. Din cauza visului ăsta am renunțat la un job destul de bun și unde mă duceam de plăcere, pentru un proaspăt joc de psiholog ivit la o firmă din oraș. Abia atunci mi-am dat seama că ce visam eu nu mi se potrivea deloc, și că trebuia să rămân la primul loc de muncă. Între timp am învățat să-mi fac meseria cu plăcere, chiar dacă nu e ce voiam. :)
RăspundețiȘtergere:)Important e ca a ajuns sa iti placa. Esti un caz fericit, zic eu.
RăspundețiȘtergere