6 luni de abstinență

 

Uite că au trecut 6 luni de când am spus adio fumuri. Destul de repede, aș zice eu și oarecum destul de ușor. Să vedem cât o să mai rezist. Cum e la 6 luni fără țigări? Hmm! Să vedem …

Să începem cu cele bune:

- Dorm mai bine, nu mă mai trezesc în permanență obosită;

- Dimineața nu mai simt gustul ăla de 2 lei și nici nu mai sunt cu ochii lipiți până la primele înghițituri de cafea;

- Am redus și cafeaua. Mai sunt zile în care mai beau una-două, dar nu e zilnic;

- Nu mai miros ca o bodegă, nici pielea mea, nici hainele. Pielea și-a schimbat și culoarea și textura. Uneori chiar remarc că am ”bujori în obrăjori”, vorba cântecului, ceea ce e o noutate pentru mine;

- Dinții mei au un aspect mai bun, sunt mai albi;

- Până și casa miroase mai bine și nu mai e nevoie sa spăl perdelele cel puțin o dată pe săptămână, cum făceam înainte;

- Pungile de sub ochi aproape au dispărut;

- Nu mai obosesc din doi timpi și trei mișcări, iar etajul II nu mi se mai pare FSN-istic de departe;

- Am mai mulți bani în buzunar, ceea ce nu e o chestie de neglijat în zilele astea.

Pentru cineva care fumează câteva țigări pe zi, poate nu remarcă nimic din toate astea, pentru mine, însă, care săream lejer de un pachet pe zi, semnele sunt mai mult decât vizibile.

de pe net

Să le vedem și pe cele rele, că nu pot fi toate bune, normal. De fapt nu e decât una: am luat niște kilograme în plus, cu care mă lupt din greu și deci, inevitabil, trebuie să fiu atentă la ce mănânc și cât mănânc, chestie care nu se întâmpla înainte. Am început să mă uit lung la ciocolată și înghețată, dulciurile mele favorite, să înghit în sec și să trec mai departe, oprindu-mă la raionul de fructe de unde îmi cumpăr niște mere, care, deși le urăsc, îmi satisfac pofta de dulce. Am început să îmi cumpăr încălțăminte fără toc și să zic ”tai-tai”oricărui mijloc de transport, alegând să merg pe jos ori de câte ori e posibil. Cum era zicala aia? Mersul pe jos face piciorul frumos, nu? Mă consolez eu cu ideea … Mă omor cu alergatul, bicicleta și mers kilometri pe jos, mi se urcă sângele la cap de fiecare dată când mă urc pe cântar și îl ameninț tot de fiecare dată că deschid fereastra și îi arăt cum e aerul la nivelul solului. E o provocare, e mai greu decât fumatul, clar :)

Aaa și mai e o chestie pe care eu o încadrez la dezavantaje, alături de kilograme: mi s-a ascuțit mirosul !!! Da, ăsta poate fi un dezavantaj când mai ai de a face cu persoane care transpiră în exces sau cărora apa, săpunul și pasta de dinți le sunt complet străine.

Mai am momente în care aș da regatul meu pentru o țigară, mai sunt momente în care mă bucur că nu mai am țigări prin casă, căci mă bate gândul să trag doar un fum (fumătorii cunosc senzația). Nevoia asta stringentă apare, de regulă, când sunt nervoasă și/sau stresată, în momentele alea în care în loc să iau vreun idiot de beregată, îmi aprindeam o țigară și trăgeam cu sete. Și mai sunt momente în care aroma unei țigări bune face să îmi freamăte nările și inspir cu sete. În astfel de momente încă îmi zic: ”Doar un fum!”.

Lada de zestre 9

"The winner takes it all
The loser has to fall
It’s simple and it’s plain,
Why should I complain? [...]

The game is on again,
A lover or a friend
A big thing or a small,
The winner takes it all."

The winner takes it all - Abba, lansat la 21 iulie 1980 pe albumul Super Trouper

Timp, încotro mergi?

Într-o stare de plictiseală feroce în care nimic nu mă atrăgea și nimic nu mă mulțumea am făcut un salt în timp, în perioada liceului și am văzut câteva filme … de epocă. Vă mai amintiți de Liceenii? Nu știu câți dintre voi au văzut seria din epoca comunistă și nici câți dintre voi au prins ceva ani de liceu în acea perioadă. Eu am prins vreun an.

Doamne, câte amintiri mi-au trezit filmele alea ... coafurile trăznite ale fetelor de ziceai că le-a explodat soba în cap, tapat în exces, cu cât mai înfoiat, cu atât mai bine, machiajul ăla strident, sclipicios, până la sprâncene, bluzele bufante, umerașii de burete care te făceau să arăți ca un jucător de baseball, seratele, cerceii kilometrici și cât mai sclipicioși, funde enorme și mii de fundulițe plasate peste tot, pe haine sau prin păr, pe poșete sau pantofi, băieții cu tunsori ciudate și cravatele alea subțiri de două degete și … șosete albe :))) etc. etc.

Când am revăzut internatul, de undeva din străfundurile minții am simțit și mirosul acela specific, inconfundabil pe care îl simțeam când mergeam la colege în cămin. Le invidiam de-a dreptul pe interne, la vremea respectivă, erau singure, fără părinți, cu atâtea alte fete, puteau lega prietenii, puteau povesti, vorbi, bârfi, distra altfel. Și, zău că se distrau atât de bine …

Cordeluțele alea obligatorii care îmi striveau urechile, codițele împletite pe care maică-mea m-a obligat să le port până … în vara Liceenilor când m-am revoltat și m-am tuns la modă, ca Dana. Noroc cu bunică-mea că era în vizită la noi și n-a lăsat-o pe mama să mă chelfănească pentru că îmi tunsesem bunătate de păr care îmi trecea de mijloc și pe care eu nu-l mai suportam.

Sau poșta cu bilețele care treceau din din mână în mână de la expeditor până la destinatar că încă nu se inventase sms-ul și nici IM-ul și pe care le mai citeau și intermediarii, că, de, curiozitatea era mare, oracolele alea cu întrebări care acum îmi par idioate, dar fără de care nu se putea la vremea respectivă, aparatele de radio Gloria și muzica de pe … cum era? România Tineret? hmm! Nu îmi mai amintesc. A trecut o veșnicie de atunci. Dar parcă se numea altfel, sau Curierul Melodiilor de la ora 9, în fiecare dimineață, cred că singura emisiune de radio unde puteai auzi și muzică străină. Și ce mai nebunie a fost cu melodia lui Florin Bogardo. Ca să fiu sinceră, muzica lui a fost singura … altfel … în acele timpuri. Și colierul acela pe care voia să i-l dea Bănică, Oanei … câte amintiri.

Nu regret acele timpuri. Nu vreau să spun că a fost mai bine decât azi. Nu. Dar pentru mine, liceul a fost o perioadă extrem de frumoasă, de care îmi amintesc cu drag. A fost ca și cum aș fi deschis un album cu poze vechi sau o cutie în care am îngrămădit bucăți din trecut. Mi-au trezit amintiri, mi-au trezit senzații, am retrăit momente, am revăzut chipuri și am simțit mirosuri pe care le credeam de mult uitate. Nu am văzut numai filmul ce rula pe ecran, am văzut filmul anilor mei de liceu, filmul meu, trăirile mele. A fost o întâlnire frumoasă, un pic tristă și amară, așa cum se întâmplă cu toate lucrurile pe care le-ai iubit și de care ești deplin conștient că nu se mai întorc, dar a fost frumos.

Filmul complet aici

Căldură mare, nenicule

Din înțelepciunea amicului Don't disturb

Eram cu Don't disturb la o … să-i zicem șuetă și ascultam pe cineva vorbind cu patos despre preferințele sale, elogiind până la vomit niște chestii care mie îmi dădeau fiori, iar marea majoritate a audienței aproba frenetic, venind care mai de care cu elogii și susținând cu patos opiniile vorbitorului. Și stăteam acolo cu o mutră deloc inteligentă, sunt convinsă, întrebându-mă cum Doamne Iartă-mă poate cineva adora așa ceva.

Mă uit la Don't disturb, era serios, cu o mutră din aia care arată atenție și concentrare, dar pe care nu poți citi nimic. Îmi fac curaj să îl întrerup din meditație și îl întreb cu juma de gură:

”Ție îți place chestia aia?”

Îmi aruncă o privire din aia dezgustată și îmi zice scurt:

”Ce-i? Te țicniși?”

”Bine, mă întreb cum de altora le place atât de mult, și nu sunt deloc puțini, și nouă nu. Noi suntem săriți de pe fix, ori ce?”

Îmi răspunde ca de fiecare dată, sigur pe el, fără nici o ezitare. (Omul ăsta are de fiecare dată un răspuns la îndemână. Mă seacă! Niciodată nu îl lași fără cuvinte.)

”Sunt forțați să le placă. Vai de ei dacă nu le place.”

M-a încuiat. Așa că întreb ca un școlărel idiot:

”De ce?”

”Păi sunt excluși, nu sunt acceptați de ceilalți.”

”Vrei să zici că există persoane care afirmă că le place ceva numai pentru a fi acceptați?”

”Da, numai pentru a face parte din trib.”

Eu cred că sunt cam pancă sau poate că acord prea mult credit oamenilor și de asta o iau în freză de atâtea ori. Sunt chestii care mi se par de-a dreptul stupide, ridicole, idioate și jenate pentru ca un om să se preteze la ele. Cred că încă nu pot accepta că există persoane care se pot depersonaliza numai pentru a fi acceptate într-un mediu sau într-un cerc, pentru a obține vreun favor, oricare ar fi el. Poate de asta sunt unde sunt și nu mă învârt prin cercuri înalte. Am nevoie să mai cresc, nu?  :)))

Pentru doamne ... și pentru domni cu idei :)

Jules are un blog pe care eu îl citesc încă de pe la începuturile mele prin zona asta. Care-i povestea ... În curând este ziua de naștere a jumătății lui Jules, jumătate cu care nu este căsătorit încă și vrea să-i facă surpriza vieții chiar de ziua ei. Frumos, nu? :)

Jules are nevoie de câteva idei referitoare la eveniment.

Găsiți postul la http://maibinecaieri.wordpress.com/2012/05/04/am-nevoie-de-ajutorul-vostru/ 

Hai să vă vad! Puneți imaginația și/sau experiența la bătaie. :)