Amoruri ... din nimic

Că tot ziceam mai deunăzi, în Femei,  că îmi pierd timpul cu filme despre alte epoci, am văzut Becoming Jane din lipsă de ocupație. Da, știu, a apărut acum o veșnicie, dar eu sunt tot timpul întârziată și oricum nu despre film vreau să vorbesc. Filmul, care se vrea bibliografic, e o prezentare a presupusei povești de iubire a scriitoarei engleze Jane Austen. Cine e Jane Austen cred că nu mai e nevoie să spun. Blamată sau adorată, e una dintre cele mai cunoscute autoare ale literaturii engleze. Filmul mi s-a părut un siropel bun de consumat când ești prea plictisit și nu ai nimic altceva la îndemână. Mă așteptam să fie romantizată povestea și totuși industria filmului nu contenește să mă lase cu gura căscată datorită modului în care reușeșete să facă din tânțar, armăsar.

Referitor la povestea de iubire dintre Jane Austen și Tom Lefroy nu se știe nimic clar, nimic concret. Nu există nici o informație scrisă, clară, un jurnal, o scrisoare, o însemnare etc. Sunt doar presupuneri, supoziții ale diverșilor, pe baza unicelor două scrisori păstrate pe care Jane le-a scris surorii sale Cassandra și care fac referire la Tom Lefroy. Nu reiese nimic spectaculos din acele pasaje, doar că a fost poate un flirt, au fost o companie plăcută pentru o scurtă perioadă de timp, el plecând la Londra și apoi în Irlanda.

sursa foto

”You scold me so much in the nice long letter which I have this moment received from you, that I am almost afraid to tell you how my Irish friend and I behaved. Imagine to yourself everything most profligate and shocking in the way of dancing and sitting down together. I can expose myself however, only once more, because he leaves the country soon after next Friday, on which day we are to have a dance at Ashe after all. He is a very gentlemanlike, good-looking, pleasant young man, I assure you. But as to our having ever met, except at the three last balls, I cannot say much; for he is so excessively laughed at about me at Ashe, that he is ashamed of coming to Steventon, and ran away when we called on Mrs. Lefroy a few days ago.

[…] After I had written the above, we received a visit from Mr. Tom Lefroy and his cousin George. The latter is really very well-behaved now; and as for the other, he has but one fault, which time will, I trust, entirely remove — it is that his morning coat is a great deal too light. He is a very great admirer of Tom Jones, and therefore wears the same coloured clothes, I imagine, which he did when he was wounded.” (Saturday 9 January 1796)

”Friday. — At length the day is come on which I am to flirt my last with Tom Lefroy, and when you receive this it will be over. My tears flow as I write at the melancholy idea.”(Thursday 14 January 1796)

Mai există o singură menționare a lui Tom Lefroy într-o scrisoare, doi ani mai târziu:

"... She did not once mention the name of to me, and I was too proud to make any enquiries; but on my father's afterwards asking where he was, I learnt that he was gone back to London in his way to Ireland, where he is called to the Bar and means to practise." (November 17, 1798)

Trebuie să luăm în calcul și societatea în care se petrec toate acestea, mentalitatea timpului și nu în ultimul rând faptul că Jane Austen era o scriitoare, o scriitoare de romane în care romantismul și exaltarea joacă un rol principal.

Restul e imaginație sau povești ale unor persoane care nu au fost direct implicate, nepoți care și-ar fi auzit unchii sau bunicii făcând anumite afirmații, așa cum e și cea potrivit căreia Tom Lefroy ar fi recunoscut în fața unui nepot că ar fi iubit-o pe Jane Austen, dar că a fost doar ”a boyish love”.

Din cele 2 variante ale presupusei povești de iubire prezentate de analiști de-a lungul timpului, realizatorii filmului au ales-o pe cea frumoasă. Mai e și varianta urâtă în care Lefroy o părăsește pur și simplu pe Austen.

sursa foto

Tom Lefroy se căsătorește cu Mary Paul pe care se pare că o cunoscuse cu vreo doi ani înainte de a o cunoaște pe Jane Austen și cu care ar fi fost de fapt logodit la momentul întâlnirii cu Austen. Hmm! Pare, așa, ca în cărțile ei, nu? Să fi fost Tom Lefroy un Willoughby acționând cu nerușinare? Sau un Edward Ferrars prins în capcana propriilor decizii? (Rațiune și simțire)

Orice s-ar fi petrecut în decembrie 1797, este cert că prin noiembrie 1798 tot ce ar fi fost între Jane Austen și Tom Lefroy era un capitol încheiat.

Se mai spune că după moartea lui Jane Austen, Tom Lefroy ar fi venit din Irlanda să îi aducă un ultim omagiu, vizitând mormântul acesteia de la Winchester Cathedral, ceea ce iar nu mi se pare vreo dovadă ascunsă.

Se speculează mult pe marginea faptului că Jane Austen nu s-a căsătorit niciodată pentru că l-a iubit prea tare pe Lefroy sau pentru că a suferit prea tare din cauza lui. Dar sora ei Cassandra de ce nu s-a căsătorit niciodată? Nici ea nu l-a putut uita pe Tom al ei? Erau oare sentimentele chiar atât de profunde și devastatoare la acea vreme? Erau iubirile unice și durau o viață în acele timpuri? De ce nu ia nimeni în calcul și posibilitatea că a fost o decizie bazată pe cu totul alte considerente și nu pe suferința provocată de o iubire neîmplinită?

Înțeleg că e greu de acceptat faptul că autoarea unor romane de succes care au ca ingredient principal tocmai iubirea să nu își fi găsit împlinirea tocmai în iubire și de aici toată goana asta nebunească pentru a afla ”DAR de ce?”și despicarea firului în patru, descoperirea de indicii ascunse în orice frază, în orice gest. Dar totuși … mintea omenească chiar nu poate accepta că o femeie poate alege să fie singură și dintr-un alt motiv care să nu implice neapărat un bărbat, sau o iubire neîmplinită? Ori femeile trebuie neapărat să se mărite și să facă copii, altfel nu sunt în regulă?

http://www.austen.com/

http://www.janeausten.org/

Silent night ...

What a wonderful world!

"I see trees of green, 
Red roses too,

I see them bloom, 
For me and you 

And I think to myself 

What a wonderful world"

Mi-e dor

”A mai trecut un an prin noi

A fost și soare, au fost și ploi”

Anul trecut pe vremea asta eram oarecum încrezătoare. Tocmai luasem o pauză de la grozăvii și respiram. N-a fost să fie pentru mult timp. Viața mă ține mereu în priză ca nu cumva să mă culc pe o ureche și să respir. Mi-e greu, mi-e tot mai greu să mă dau jos din pat, dimineața. Am din ce în ce mai puține motive. Și nu vorbesc acum de partea materială a vieții. Ci de sufletul meu. Simt că m-am pierdut undeva pe drum în această continuă alergătură după bani și confort, încât nu mă mai recunosc. Sunt din ce în ce mai puține lucrurile mărunte care îmi fac o adevărată plăcere. Cândva erau o mulțime, căci găseam frumusețea vieții în chestii mici, aparent lipsite de importanță, ca săritul din pat la primele ore ale zilei cu zâmbetul pe buze, de ziceai că plec în vacanță, nu la muncă, băutul cafelei în balcon, dimineața, cu picioarele cocoțate pe balustradă, înfofolită în pătura-poncho urmărind aburul cafelei în răcoarea dimineții, încântarea pe care o simțeam în suflet mergând pe stradă, bucurându-mi ochiul la vederea unei flori, la râsul unui copil, la forfota orașului, la mirosul de asfalt stropit dis de dimineață.

Mi-e dor să mai citesc o carte pe nerăsuflate, fără să mă uit ce am în farfurie, fără să mă intereseze cine stă lângă mine pe scaun, fără să mă intereseze dacă lumea crapă. Mi-e dor de pasiunea bolnavă de a fotografia tot ce mișcă încât pierdeam esențialul, de mirosul ierbii, de senzația fantastică a mersului desculță prin iarba plină de rouă, de durerea de fălci pe care o simțeam de la atâta zâmbet neconștientizat. Mi-e dor de nopțile de vară în care mă întorceam agale acasă, eu și câinii vagabonzi, numărând ecoul pașilor mei și lăsându-mă îmbătată de mirosul frunzelor. Mi-e dor de paharul de vin din balcon, după ce udam seara florile, de mirosul de pământ reavăn din ghivece, de aroma discretă a florilor mari de cactus de culoarea untului, care se deschideau numai noaptea. Mi-e dor de oglindirea lunii în ferestrele adormite, de liniștea nopții, de clinchetul clopoțeilor de vânt. Mi-e dor de mine.

Femei

În ultimele zile am văzut niște ecranizări după romane a căror acțiune se petrecea acum câteva secole, romane pe care le-am și citit cu ani în urmă: Bâlciul deșertăciunilor, Tess d’Urbervilleși Rațiune și simțire. Nu am ales special, ci s-a întâmplat. Nu o să vorbesc de filmele în sine și nici despre cărți, ci despre societatea timpului. M-a frapat un lucru văzând aceste filme poate și pentru faptul că le-am văzut la distanță foarte scurtă unul de altul, un lucru care cred că o să mă ”încarcereze” la un loc cu misoginii, cu siguranță și mă tot întreb cum de mi-a scăpat asta în trecut.

Acum vreo câteva secole bărbații dictau legile și țineau frâiele și banii, dar femeile erau cele care te propulsau în societate sau îți distrugeau orice șansă de a fi acceptată undeva. Și nu reușesc să pricep cum de puteau prigoni ele, femeile, o altă femeie, în condițiile în care ele toate erau deja prigonite și disprețuite de lege, religie etc. adică de tot ceea ce era la momentul respectiv domeniul exclusiv al bărbaților. Nu era suficient că erau văzute ca o marfă? Aveau valoare în funcție de zestrea de care dispuneau. Nici măcar numele nu valora prea mult dacă nu era sprijinit pe o avere rezonabilă, excepție cazul în care pretendentul avea deja banii, dar nu avea titlu și și-l dorea. Și atunci cum Dumnezeu puteau să fie atât de scorpii  în loc să își întindă o mână și să se ajute reciproc, să facă front comun contra adevăraților opresori? Cum puteau fi atât de vipere cu cele de o condiție inferioară doar pentru că nu aveau bani sau un nume, chiar dacă aveau o educație de același nivel. Oricum și dacă ar fi avut nume, dar fără bani, tot ar fi fost desconsiderate. Nu pot zice că lipsa de educație stătea la baza unui astfel de comportament pentru că deja fetele ”de familie bună” din acea perioadă primeau o educație aproximativ identică cu a băieților. Deci e exclus să iau în calcul lipsa de educație.

sursa foto

Bărbații din acele timpuri, cu mici excepții, nu îmi par atât de riguroși, atât de exasperați să se încadreze în niște limite, în niște tipare, atât de tăietori în carne vie. Femeile însă, aproape fără excepție fac front comun în acest domeniu și nu permit nici unei intruse să pătrundă în rândurile lor decât dacă sunt obligate direct sau indirect de către bărbați, iar atunci o fac forțat, țin să îi facă cunoscut intrusei că e o tolerată, nicidecum nu aparține cercului sau lumii respective. Dacă o acceptă, o acceptă ca pe o dama de companie, dar niciodată nu ca pe o egală, va fi totdeauna inferioară și se va avea grijă să i se reamintească asta. De unde atâta răutate? De unde atâta cinism?

Suntem mândre de drepturile pe care am reușit cu greu să le obținem, să le smulgem din mâinile bărbaților, dar mă întreb dacă nu avem noi, femeile, o mare parte din vină că asta s-a realizat cu atâta dificultate? Oare nu și datorită nouă realizările astea au întârziat atât? Pentru că stau și mă gândesc că în condițiile în care au existat femei care ar fi vrut să iasă din tiparele societății, tipare stabilite clar de femei, atunci ce soartă au avut ele? Au fost marginalizate, izolate, ponegrite, nu au mai fost invitate nicăieri, primite nicăieri. Au fost distruse din punct de vedere social. Ele și familiile lor, lucru pe care iar nu pot să îl înțeleg. Care este vina familiei mele că eu sunt într-o ureche, sau că eu fac un lucru pe care o X comunitate îl consideră deplasat? De ce trebuie să sufere ei? O altă lege nescrisă care, nu știu de ce, dar cred că a fost întreținută tot de femei.

Clar e că, în general, bărbații se simt intimidați de femeile inteligente, femeile care îi pot pune rapid la colț și, în general, fac tot posibilul să le frângă elanul. Dar bărbații inteligenți și conștienți de propria valoare admiră femeile inteligente. Nu o să se căsătorească cu ele, dar le vor vrea în preajmă. Și cred că o femeie care ar fi încercat să câștige teren în societatea acelor ani în afara activităților clar stabilite pentru ele: desen, pian, brodat și îngrijitul casei, ar fi găsit ceva înțelegere la unii bărbați mai luminați la minte, dar mi-e teamă că ar fi fost de-a dreptul renegată de propriile surate.

Și mai dureros e faptul că încă mai suntem sclavii acelorași mentalități. Încă există destule discuții de genul: ”Y nu e bună că nu e de familie”, ”degeaba a terminat cu 10 că ta-su e șomer.. sau mă-sa e vânzătoare.” ”… aaaa, X? e de familie bună, tatăl e medic, iar maică-sa e …, au casa în X… vila la munte și 3 mașini” etc.

Nu contează că X e prost de băune, că nu e în stare să lege 2 fraze fără să facă o tonă de greșeli. Va fi totdeauna de preferat lui Y doar pentru că are pedigree. Și cine ține la astfel de chestii și în secolul XXI? Femeile!

Mi-aș dori să cred că toate astea vor dispărea cu timpul, dar mă tem că nu. Am senzația că e genetic și, deși ne-am lărgit orizonturile și ne-am luminat la minte, vor exista întotdeauna ”păstrătoare ale tradiției” în posturi cheie care vor învenina atmosfera și care vor inocula urmașelor un astfel de comportament.

Pastel