Femei

În ultimele zile am văzut niște ecranizări după romane a căror acțiune se petrecea acum câteva secole, romane pe care le-am și citit cu ani în urmă: Bâlciul deșertăciunilor, Tess d’Urbervilleși Rațiune și simțire. Nu am ales special, ci s-a întâmplat. Nu o să vorbesc de filmele în sine și nici despre cărți, ci despre societatea timpului. M-a frapat un lucru văzând aceste filme poate și pentru faptul că le-am văzut la distanță foarte scurtă unul de altul, un lucru care cred că o să mă ”încarcereze” la un loc cu misoginii, cu siguranță și mă tot întreb cum de mi-a scăpat asta în trecut.

Acum vreo câteva secole bărbații dictau legile și țineau frâiele și banii, dar femeile erau cele care te propulsau în societate sau îți distrugeau orice șansă de a fi acceptată undeva. Și nu reușesc să pricep cum de puteau prigoni ele, femeile, o altă femeie, în condițiile în care ele toate erau deja prigonite și disprețuite de lege, religie etc. adică de tot ceea ce era la momentul respectiv domeniul exclusiv al bărbaților. Nu era suficient că erau văzute ca o marfă? Aveau valoare în funcție de zestrea de care dispuneau. Nici măcar numele nu valora prea mult dacă nu era sprijinit pe o avere rezonabilă, excepție cazul în care pretendentul avea deja banii, dar nu avea titlu și și-l dorea. Și atunci cum Dumnezeu puteau să fie atât de scorpii  în loc să își întindă o mână și să se ajute reciproc, să facă front comun contra adevăraților opresori? Cum puteau fi atât de vipere cu cele de o condiție inferioară doar pentru că nu aveau bani sau un nume, chiar dacă aveau o educație de același nivel. Oricum și dacă ar fi avut nume, dar fără bani, tot ar fi fost desconsiderate. Nu pot zice că lipsa de educație stătea la baza unui astfel de comportament pentru că deja fetele ”de familie bună” din acea perioadă primeau o educație aproximativ identică cu a băieților. Deci e exclus să iau în calcul lipsa de educație.

sursa foto

Bărbații din acele timpuri, cu mici excepții, nu îmi par atât de riguroși, atât de exasperați să se încadreze în niște limite, în niște tipare, atât de tăietori în carne vie. Femeile însă, aproape fără excepție fac front comun în acest domeniu și nu permit nici unei intruse să pătrundă în rândurile lor decât dacă sunt obligate direct sau indirect de către bărbați, iar atunci o fac forțat, țin să îi facă cunoscut intrusei că e o tolerată, nicidecum nu aparține cercului sau lumii respective. Dacă o acceptă, o acceptă ca pe o dama de companie, dar niciodată nu ca pe o egală, va fi totdeauna inferioară și se va avea grijă să i se reamintească asta. De unde atâta răutate? De unde atâta cinism?

Suntem mândre de drepturile pe care am reușit cu greu să le obținem, să le smulgem din mâinile bărbaților, dar mă întreb dacă nu avem noi, femeile, o mare parte din vină că asta s-a realizat cu atâta dificultate? Oare nu și datorită nouă realizările astea au întârziat atât? Pentru că stau și mă gândesc că în condițiile în care au existat femei care ar fi vrut să iasă din tiparele societății, tipare stabilite clar de femei, atunci ce soartă au avut ele? Au fost marginalizate, izolate, ponegrite, nu au mai fost invitate nicăieri, primite nicăieri. Au fost distruse din punct de vedere social. Ele și familiile lor, lucru pe care iar nu pot să îl înțeleg. Care este vina familiei mele că eu sunt într-o ureche, sau că eu fac un lucru pe care o X comunitate îl consideră deplasat? De ce trebuie să sufere ei? O altă lege nescrisă care, nu știu de ce, dar cred că a fost întreținută tot de femei.

Clar e că, în general, bărbații se simt intimidați de femeile inteligente, femeile care îi pot pune rapid la colț și, în general, fac tot posibilul să le frângă elanul. Dar bărbații inteligenți și conștienți de propria valoare admiră femeile inteligente. Nu o să se căsătorească cu ele, dar le vor vrea în preajmă. Și cred că o femeie care ar fi încercat să câștige teren în societatea acelor ani în afara activităților clar stabilite pentru ele: desen, pian, brodat și îngrijitul casei, ar fi găsit ceva înțelegere la unii bărbați mai luminați la minte, dar mi-e teamă că ar fi fost de-a dreptul renegată de propriile surate.

Și mai dureros e faptul că încă mai suntem sclavii acelorași mentalități. Încă există destule discuții de genul: ”Y nu e bună că nu e de familie”, ”degeaba a terminat cu 10 că ta-su e șomer.. sau mă-sa e vânzătoare.” ”… aaaa, X? e de familie bună, tatăl e medic, iar maică-sa e …, au casa în X… vila la munte și 3 mașini” etc.

Nu contează că X e prost de băune, că nu e în stare să lege 2 fraze fără să facă o tonă de greșeli. Va fi totdeauna de preferat lui Y doar pentru că are pedigree. Și cine ține la astfel de chestii și în secolul XXI? Femeile!

Mi-aș dori să cred că toate astea vor dispărea cu timpul, dar mă tem că nu. Am senzația că e genetic și, deși ne-am lărgit orizonturile și ne-am luminat la minte, vor exista întotdeauna ”păstrătoare ale tradiției” în posturi cheie care vor învenina atmosfera și care vor inocula urmașelor un astfel de comportament.