joi, 27 iunie 2013

Corigență la romantism

 
Uneori cred că am devenit de un cinism revoltător. Vorbeam cândva cu o prietenă și îi ziceam că îmi e teamă de un singur lucru referitor la înaintarea în vârstă și anume îmi e teamă că o să devin o babă acră căreia nu îi mai convine nimic, căreia nu îi intră nimeni și nimic în voie, care nu mai găsește frumusețe în nimic. O creatură, ca multe dintre femei, de altfel, pe care nimic nu o mai sensibilizează. Rece și posacă. Un fel de soacra cu trei nurori:
”Cât te-ai coace și răscoace,
Dulce tot nu te-ai mai face.”
 
E adevărat că de prin liceu nu am mai fost eu vreo mare siropoasă. Atunci visam cu ochii mari deschiși și oftam și la o adiere de vânt, dar constat că parcă prea am dat în extrema cealaltă.
De curând m-am apucat să citesc ”Scrisori portugheze”, cinci presupuse scrisori de amor trimise de o călugăriță portugheză, Mariana Alcoforado, unui cavaler francez, Noel Bouton de Chamilly, care o sedusese și o abandonase. (Clar, ce credeați că a luat-o de nevastă și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți? Nu-s basme, e viață.)
sursa foto
 
”Între sonetele Louisei Labé și cele ale Elisabethei Barrett-Browning, epistolele Marianei Alcoforado se înscriu printre cele mai frumoase scrisori de dragoste ale tuturor timpurilor.” Așa se zice în prefața cărții. (Am prostul obicei de a citi totdeauna prefața sau cuvântul înainte). Ca să nu mai spun că nu numai scrisorile sunt considerate unele dintre cele mai frumoase, dar și ”povestea de iubire” ar fi considerată drept una dintre cele mai frumoase ale tuturor timpurilor. Urăsc cum se face din orice ”o poveste”. Care poveste, mă rog? Că doar ea, se pare, că ar fi iubit. Total și prostește, așa cum fac, de obicei, femeile. El, un ușuratic și un chefliu, după cum se spune, și-a văzut caii în căruță și cu prima ocazie a spălat putina fără să zică ”pâs!”, fugind în Franța unde îmbătrânește lângă soția sa franceză care nu îi dăruiește amor sau urmași, ci ascensiunea până la gradul de mareșal al Franței ... Mai convenabil, nu? (Încă o dovadă a faptului că povestea Cenușăresei e doar o poveste. Doamnelor, nu mai visați!) Deci, despre ce poveste de iubire tot bat câmpii unul, altul? Exact ca în cazul lui Enescu sau Jane Austen de care am vorbit cândva, se fac ”mari amoruri”  din nimic.
Am vrut să dau cu cartea în coș încă de la primele rânduri citite, dar mi-am zis să nu mă las manipulată de prima impresie … că uneori înșală. Mi-am zis că oricum nu sunt decât cinci scrisori. N-o să mor. Ei bine, n-am murit, dar nici n-am reușit să le termin. Mai aveam un pic și o luam în sus pe pereți cu o viteză de-i ziceam Omului Păianjen ”- Puturosule!”. Am citit două scrisori într-o zi, cu chiu cu vai, și m-am obligat să îi mai dau o șansă în altă zi, am citit-o și pe a treia. M-am gândit că poate mă pocnește cumva romantismul. Ași! N-am reușit să o termin. Mi s-a părut boooooooring, cum zice englezul. Nu a reușit să mă sensibilizeze deloc. Ca să mai zic că sunt frumoase epistolele alea … nici gând. Oare așa idiot o fi fost amorul pe la 1600? Ori așa a fost dintotdeauna, așa e și azi, numai că mie nu mi se umple stomacul de fluturi, creierul de inimioare și ochii de stele când îl am în preajmă. Manifestările astea or fi până la o anumită vârstă? Că prin liceu cred că aș fi gustat din plin stilul ăsta, dacă ar fi să mă uit la antitalentul cras exprimat în versurile idioate pe care le încropeam cu spor la vremea aia, visându-mă, cred, urmașa lui Sapho. Atunci eram la unison cu subiectul, după cum se pare. Oi mai fi crescut între timp și, poate, am încetat să mai văd inimioare în orice apropiere și drame în orice îndepărtare … ori m-oi fi acrit deja? 
Dacă vă bate gândul să vă testați nivelul de romantism, puteți citi ”Scrisori portugheze” aici.      


18 comentarii:

  1. Sunt la fel ca tine, corigentă la capitolul dulcegării siropoase (asta ca să exagerez niţel). Poate de asta nu mi-a plăcut nici Eminescu decât scriitura lui de factură filozofică. Nu înseamnă că nu apreciez un roman de dragoste precum "Dragostea în vremea holerei" de García Márquez. Am amintit cartea pt. că Florentino Ariza îi scrie Ferminei Daza o epistolă de 60 de pagini! (să fiu în ton cu Scrisorile portugheze, pe care nu o să le citesc :D )Ştii care scrisoare mi-a plăcut mult? Aia a lui John Dillinger, din "Femeia în roşu", un personaj agramat, dar expresiv. spicuiesc finalul scrisorii: "Scumpo tu nu poţi şti cei aia şi dacă fratele nenorocit alu imbecilu tău dă bărbat îţi mai dă târcoale dăm dă ştire şi no săţ mai dea târcoale decât terci săl iei pă făraş şi săl arunci la gunoi Scumpo mă iubeşti şi tu orişicâtuşi dă puţin sau eşti şi tu nebună după mine. Aşa că termin şi cred că de data asta nul vei uita în vis şi săl strângi în braţe sub formă de perină pă al tău care te doreşte ca un câine turbat Johnny".

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Scrisoarea aia e totala! :) Vie, oarecum palpabila.
      Pe Eminescu mi-a placut sa il citesc. Cand a venit vremea sa il invat, s-a schimbat problema :). La oral la BAC mi-au scazut nota pentru ca n-am stiut sa recit ioc din "Floare albastra". Nici o boaba. :))). Stiam doar "Floare albastra, floare albastra..." si nimic mai mult. Norocul meu cu Delavrancea la subiectul 2 ca altfel o luam in freza rau de tot. Cred ca atunci a inceput sa mi se clatine romantismul :))

      Ștergere
  2. :)))))))
    Aia cu Omul Păianjen m-a făcut să mă îndoi de râs!

    Treaba cu romantismul după o anumită vârstă ţine clar de 2 mari factori: experienţa şi hormonii.

    1.Dacă experienţele tale cu partenerii au fost mai mult plăcute decât neplăcute, atunci vei continua să ai disponibilitate pentru romantism. La primul e vorba de atitudinea faţă de romantism şi de comportamentele împământenite deja

    2. Dacă menopauză e una normală şi lină, atunci îţi vei păstra feminitatea dimpreună cu toate ale ei. E legat de echilibrul /dezechilibrul hormonal, cu urmările aferente.

    Nu-i nevoie să-ţi explic cam ce rezultă dintr-un munte de frustrare, acumulat din relaţii nereuşite şi dintr-un haos estrogenic. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :) Ma bucur ca ti-am dat motiv sa razi.
      Nu stiu daca e chiar o regula in ceea ce spui. Hai sa luam exemple concrete. Cunosc femei care, desi au luat-o in freza rau de tot in amor, inca au puterea sa viseze cu ochii deschisi si genul asta de lectura le place. In cazul asta eu as fi inclinata sa afirm ca isi traiesc prin lectura ... neimplinirea din viata. Nu stiu cum sa ma exprim mai clar. Parca am par pe limba la ora asta (mai degraba pe creier).
      La partea cu menopauza ... o sa am in vedere :))

      Ștergere
    2. Eu mă refeream la ceea ce ai scris în primul paragraf. Mai exact, la temerile privind sensibilitatea şi romantismul femeilor după o anumită vârstă. Iar răspunsul meu e general.
      Fireşte că nu-i o regulă, dar statistic vorbind, cam aşa se petrec lucrurile cu majoritatea femeilor. Frustrare şi bufeuri! :))
      Asta nu inseamnă că nu-s şi excepţii. Cum ar fi cele de care spui tu. Sau cum sunt cele care-şi sublimează sensibilitatea şi nevoia de romantism prin un exces de religiozitate. Acestea canalizează spre Dumnezeu toate emoţiile pentru care nu găsesc "o ţintă" printre semeni. Sunt mai multe mecanisme: sublimare, proiecţie, fuga în imaginar etc. Adică tot ce ne ajută să deformăm realitatea pentru a ne elibera de angoasă.
      Da, oricare dintre noi poate fi o excepţie, dar cel mai bine ar fi să avem partenerul perfect pentru noi şi să trăim romantic şi sensibil, până la sfârşit.

      Ștergere
    3. Uite ca mi-ai dat de gandit cu "sublimează sensibilitatea şi nevoia de romantism prin un exces de religiozitate". Trebuie sa fac un studiu de caz :). Cunosc pe cineva care a luat-o pe panta asta. Zicea sora-sa ca dupa un esec in amor, mie nu mi-a venit a crede :), dar mi-ai aprins un bec.
      Da, idealul e sa iti gasesti manusa lipsa, cu sau fara siropuri, e ceea ce conteaza.

      Ștergere
    4. :)
      Şi eu studiez ceva tangent cu problema...divorţurile la vârste de 40 ani şi peste. Şi e dificil. Că prorpia experienţă revine in prim-plan, iar eu mă străduiesc să-nfrunt realitatea fără s-o mai fasonez. Şi doare ca toţi dracii!!
      O primă concluzie, neformulată oficial, ar fi că 90 % din cuplurile care se destramă în jurul acestei vârste s-au format din motive de perpetuare a speciei. Şi cei mai mulţi din ei au crezut că-i iubire. În realitate, au fost sclavii instinctelor. Au născut şi crescut puii, apoi s-au considerat "liberi de contract" - psihologic vorbind. Şi, fireşte, complet neconştient.
      E trist!

      Ștergere
    5. 40 e o varsta critica la care o iei destul de usor pe aratura :)) poate de aici apare si nevoia de schimbare radicala a unora. ai cam trecut de jumatatea vietii (ca nu traim 80-100 de ani, sa fim seriosi) si apare teama de ... sfarsit si gandul ca n-ai trait destul, ca te-ai ramolit sau ingropat intr-o relatie care nu era ceea ce iti doreai etc. etc. o aiureala, ca pana la urma, dupa un anume timp petrecut impreuna toate se calmeaza si se estompeaza, intervine obisnuinta si apar mai putine palpitatii. Nu mai e ca la 20 de ani, clar, dar asta nu inseamna ca nu poate fi frumos. Dar unii mai vor fiorii aia de la 20 de ani. Pai, tata, la 40 si nu mai esti asa usor impresionabil ca la 20 si nu mai crezi ca orice zboara, se mananca. Din pacate multi, daca nu chiar majoritatea, ies dezamagiti din chestia asta cu a doua tinerete, pentru ca vor ce au avut la 20 de ani, iar asta e o eroare.

      Ștergere
    6. De ce "40 e o vârstă critică"?
      Eu cred că ideea asta e un stereotip care a devenit profeţie cu autoîmplinire. Dacă ne gândim puţin, la 40 ani oamenii sunt în plenitudinea forţelor pentru că sunt încă tineri. Şi beneficiază de experienţa de viaţă care le dă un plus de înţelepciune.
      Argumentele de care vorbeşti ţin de mentalitatea individului.
      Eu cred că poţi avea "fiorii" şi la 40 ani. Dacă la 20 ei au fost stârniţi de iubire, e normal să-i simţi mereu. Dacă s-au produs doar din motive sexuale, atunci...mdeh!
      Eu l-am iubit pe prost şi la 20 şi la 40 şi probabil că l-aş fi iubit şi la 80 de ani, la fel de intens dpdv emoţional. Dar...nu i-a trebuit iubire. :)

      Ștergere
    7. Eu ma refeream strict la peroanele pe care le cunosc. Nu generalizez. Mie nu imi e frica de faptul ca imbatranesc. ok, imbatranesc, toti ajungem acolo, e inevitabil. nu ma agatz cu disperare de tinerete. am priceput ca trece si accept asta. Insa ma uit in jur. Unii sunt disperati de apartia unui rid, de trecerea unui an, de albirea parului, chelie etc. si observ ca la trecerea de la 3 la 4 criza se accentueaza, iar barbatii par mult mai afectati decat femeile. Ma uit la al meu ... e mai rau ca mine :))

      Ștergere
  3. Haha, de acord cu tine,nici eu nu vad mari povesti de iubire unde altii vad,nici romantismul nu ma mai imbie,nici siropurile,si eu ma intrebam oi fi eu in neregula,oi fi imbatranind,m-oi fi blazat sau ce-o fi :))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ei, ma bucur ca nu sunt singura :)). Poate doar suntem mai pretentioase in acordarea titlului de "poveste de amor" :))
      P.S. asta ca sa ne simtim mai bine, sa nu credem ca ne-am acrit de tinere :))

      Ștergere
  4. Să te citez: "Oi mai fi crescut între timp și, poate, am încetat să mai văd inimioare în orice apropiere și drame în orice îndepărtare … ori m-oi fi acrit deja?"
    Acum să-ţi şi răspund cu un citat al unuia dintre autorii mei preferaţi (J.W. Goethe).
    "Klassisch ist das Gesunde, romantisch das Kranke" - "Clasic este ceea ce e sănătos, romantic ce e bolnav" ;) În concluzie eşti sănătoasă tun, deloc posacă şi nici vorbă de "acreală".

    Exceptională (anti)recenzie la carte pe care, acum după ce mi-ai descris-o, presupun că n-o să mă mai obosesc să dau click pe linkul marcat de tine. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :))) Deci sa nu ma stresez. Merci, mi-a crescut moralul.
      Nuuuu, eu nu vreau sa va lasati influentati de lipsa mea de perceptie a sensibilitatii si durerii ce razbate din scrisorile alea. Sunt convinsa ca exista oameni pe care i-au marcat. Altfel nu vad cum ar fi reusit sa ajunga asa vestite. Daca eu sunt ... "lemn Tanase" nu inseamna ca nu merita. Nu-s eu vreun exemplu de urmat. :))

      Ștergere
  5. Heeeiii, n-ai aflat ca dragostea e hormonala? Au trecut bufeurile, s-a dus si dragostea si incepi sa vezi iute adevarul si crunta realitate. Nici eu nu mai sunt romantica de multa vreme, cred ca hormonii mei nu mai dovedesc cinismul la care am ajuns. Si de care sunt foarte mandra! Pe la 1600 nu faceau sex ca nebunii si pe toate cararile, asa ca trebuiau sa compenseze cu scrisori si visat. Deh, alta epoca, restrictii mai mari...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :))) Tu esti mai taioasa ca mine.
      Chiar crezi ca nu se facea sex la liber? daca e sa ne luam dupa carti si dupa filmele astora erau mai rau ca azi :)). Eu cred ca moartea scrisorii de amor a fost SMS-ul :))

      Ștergere
    2. Doamne, ce-am ras. N-am citit scrisorile, si, gratie tie, ma tin departe, de teama ca ma apuca greata de atata libidinoshenie si prostie crasa. Ai umor cu carul cand povestesti de dragoste. Desi sunt situatii in care cei doi chiar se iubesc, sincer, apoteotic, romantic si dezinteresat... :))))))))))))))))))))))))))))))) Sigur ca daaaaaaaaaaaa. :)))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))

      Ștergere
    3. :) Ma bucur ca te-am bine dispus. tot am castigat ceva. Insa nu ma bucur ca v-am influentat pe toti, v-am facut sa fugiti de scrisorile astea. Mai, poate eu sunt intr-o ureche (nu poate, sigur sunt!). Ma gandesc ca daca tot le lauda astia atat o fi ceva de capul lor, dar cum eu par a fi lemn... no, nu se lipeste nimic de mine. asta nu inseamna ca pe altii nu i-o impresiona (desi pe tine te stiu eu :))

      Ștergere