Miercuri = ceasul rău, pisica 13

Azi m-am urnit la cumpărături. Nu că mi-ar fi făcut plăcere să mă urnesc și să dau cap în cap cu mulțimea de prin supermarket, dar îmi bătea un vânt al dracului de tare prin frigider, cu apucături împrumutate de la fratele lui din Siberia. Așa că vrei nu vrei, bea Grigore agheasmă. Am spart acolo o căciula de bani, cat să nu mă mai duc prea curând. După care mi s-a făcut poftă de colindat. Începutul e mai greu, nu? Restul vine de la sine. Am teleportat papornițele acasă și m-am gândit eu că mi-ar prinde bine un tuns și șuvițat, că părul meu începe să arate cam revoluționar și de culoarea vântului turbat, iar o doamnă ”bine” a ținut să îmi precizeze în gura mare într-un magazin, acum vreo lună: Trebuie să te vopsești. De s-au sucit toate gâturile să o vadă pe aia care trebuia pictată. :D drăguț! No, mă înființez eu înarmată cu răbdare la ciufulici. Fără programare, dar știam că îmi face și mie un loc. Și cum înotam eu grațios prin mulțime, văd de departe că-i cam liniște la ciufulici. Nu tu lumini aprinse nu tu ușa deschisă. Ei, drăcie, oi fi ajuns devreme, îmi zic. Mă reorganizez rapid și zăresc un afiș suspect de mare pe geamul ciufuliciului. Ok. E ceva. Mă dau mai aproape: Informăm stimații clienți ... bla, bla, bla. Concediu până luni. 

Țeapa! 

Astea când iau concediu iau toate și pun lăcatul pe ușă. Las’ că mă duc la alta pe colț, îmi zic. N-am încercat-o până acum dar vorbește lumea că e bună. Mă măsoară asta de la pantofi până la pletele mele cele rebele și după cât se vede rezultatul nu mi-e favorabil că nu schițează nici un zâmbet și începe să îmi înșire cu o voce în reluare că nu știe, că are o programare la 3 și mai are una la 4 ... bla, bla, bla ... că dacă vreau să aștept, dar nu promite. Păi la dracu’ mă faci femeie să aștept? Altceva nu oi mai avea de făcut? Îi spun să o lase pe altădată. Nu pricep un lucru. De ce e atât de greu să îi spui omului că nu poți azi că ai plin? Dacă vrei să mă prinzi de mușteriu propune imediat cu amabilitate și un zâmbet: Mâine. Și să vezi că vin. Dar cu mecla aia acră, și lenea de a vorbi prefer să stau revoluționară și nepictată până luni când vine ”din concedii” ciufuliciul meu obișnuit care nu tunde strălucit și de fiecare dată când îi spun că vreau șuvițe puține, mă trezesc jumate blondă, dar are două calități: zâmbește continuu, și nu zice niciodată nu. Chiar dacă e prea ocupată azi, (deși niciodată nu am plecat de acolo nerezolvată), o dă la întors zâmbind și te face să vii mâine, de zici că tu ai fost cu ideea și nu ea. Adică știe să-și vândă  … serviciile, în cazul ăsta. Chiar dacă nu-s perfecte.

A doua țeapă.

Consolată cu ideea și în pas săltat mă îndrept spre casă evitând elegant magazinele ca să nu intru în faliment. Mă opresc la colț să mai cumpăr niște nimicuri și o sticlă cu apă că eram leșinată. Îmi zice domnul că face 4,80. Știu că am niște mărunt, dar cred că nu ajunge. Las' că am o hârtie de 5 în plicul cu restul de la cadoul de ziua mea. Bag mâna, scot, îi dau. Omul îmi dă rest niște monede. Le dau drumul în portofel fără să mă uit la ele. Îmi zice el acolo … ”5”, îl văd că se apleacă sub tejghea și îmi mai da niște hârtii de 10 și una de 5. Hait! îmi zic. S-a tâmpit moșul. De la căldura i se trage. Îmi pune banii în mână. Nu îmi mai dați nimic, îi zic, că eu v-am dat o hârtie de 5. Se uită uimit la mine. Zice: Cred că e de la oboseală. Deodată mi se aprinde becul: Stați așa, zic. Mă reped în geantă scot plicul și încep să număr hârtiile. Știam că mai aveam 145 în plic, din care 2 de 50…. Ei bine, …  aveam doar una. :D Mă uit la el cu zâmbet tâmp și-i spun cu voce mică: Aveți dreptate, v-am dat 50. Îmi dă înapoi restul. Plec cu coada între picioare.

Trei! 

Parcă azi nu era marți. Nu?

Când dragostea nu râde

De secole omenirea tot încearcă să exprime dragostea în cuvinte sau imagini, tot încearcă să transpună sentimente pe un suport. Dacă ar fi să aleg cea mai bună transpunere, aș alege, cu siguranță, The English Patient.

Nu te îmbrobodește cu frumusețea și puritatea iubirii, nu iți dă un happy end care de multe ori e tras de păr, forțat și bate ca nuca în perete. Dragostea nu e totdeauna cu happy end, dar asta nu îi știrbește cu nimic din farmec, din puritate, din magie, din intensitate. Nu trebuie să se încheie ca în basme: “și au făcut nuntă mare și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” ca să fie adevărată. Dragostea adevărată nu e totdeauna pură, liniștită și nu se desfășoară pe un cer bleu Mamaia presărat cu inimioare roz. Nu. Ea vine în cele mai neașteptate momente și pe cele mai neașteptate căi, uneori rănește până la os pe cei implicați sau pe alții care nu au decât vina de a fi fost prinși la mijloc de acest uragan. Dragostea nu alege: “Oooo, ii iau pe ăștia că sunt singuri, fac din ei un cuplu” etc. Nu. Uneori se întâmplă ca unul, sau chiar amândoi să fie deja într-un cuplu. Ca și povestea din Pacientul englez. Că nu e moral? Nu e. Dar la ce ajută că se despart, deși se iubesc orbește? În loc de un nefericit, soțul ei, sunt acum trei nefericiți. La ce ajută că rămâne alături de soț în timp ce îl iubește în disperare pe altul? La ce ajută faptul că soțul, deși știe de relația lor, se preface neștiutor și continuă sa trăiască cu zâmbetul pe buze o minciună care îl macină continuu? De fapt toți trei trăiesc o minciună. Dragostea nu e pură, nu înnobilează, nu ridică statui și nu face lucrurile mai ușoare, din contră, complică totul. Asta însă nu îi știrbește din magie. E totală, arde, mistuie, consumă. Nu e frumoasă numai când e cu zâmbete, e frumoasă și când e cu lacrimi, cu durere, cu neputințe, cu frustrări și cu regrete. E mai reală, e mai aproape de viață. Nu trebuie să lase gust amar pentru că nu e ca în basmele cu care ne tâmpesc din fragedă pruncie, în care ea-i frumoasă și apare prințul … care și ăla e frumos și o salvează … și trăiesc fericiți până la … etc. etc. Dragostea nu ține cont de frumusețe, rase, religii, stare socială sau civilă, de morală sau bogății. Rațiunea tine cont de toate astea și ea e cauza pentru care nu totdeauna dragostea e cu happy end.

„Te-am părăsit pentru ca știam că nu te pot schimba niciodată ... De acum înainte fie ne vom găsi sufletele, fie ni le vom pierde.” (Pacientul englez, Michael Ondaatje)

 

Film: (subtitrat in ro)

Tristeți provinciale

După ce l-am reascultat pe Alifantis cu a lui Emoție de toamnă, așa cum fac în fiecare an în perioada asta, m-a lovit un dor nebun de mai mult Alifantis și Baniciu, Pasărea Colibri etc. Și printre balade, ploi, romanțe, am stat să mă gândesc cum mă dezumflam toată cu ani în urmă când se difuza pe la radio mai mult Alifantis sau Baniciu. Mi se păreau de-a dreptul plictisitori. De ce acum nu mă plictisesc? Oare pentru faptul că atunci, cu ani în urmă, eram intoxicați la propriu cu astfel de muzică încât își pierdea orice urmă de farmec, sau pentru că la vremea respectivă eram doar un copil tâmpit, înfumurat și snob, interesat mult mai mult de aparențe decât de conținuturi? Sau pentru că am trecut de vârsta nebuniei, m-am calmat, m-am așezat și am început să raționez, să văd, să și ascult, să încerc să înțeleg ce se întâmplă în jurul meu și de ce, să găsesc sensuri, înțelesuri, direcții , să văd mai departe de vârful nasului meu vanitos ridicat în vânt fără vreun motiv rezonabil. Oare odată cu vârsta începem să semănăm tot mai mult cu părinții noștri, deși numai ideea asta ne îngrozea cu ceva ani în urmă. Începem să înțelegem de ce uneori erau așa cum erau, de ce se armau în insensibili și ne distrugeau iluzii și elanuri nebunești? Poate încep să văd ceva acolo unde înainte nu vedeam nimic. Sau poate că doar îmbătrânesc. Se zice că adevărata cunoaștere vine o dată cu vârsta. Poate devin mai înțeleaptă pentru că îmbătrânesc. Sau poate că doar mă tâmpesc. Ciudat ni se mai schimbă modul de a percepe lucrurile de-a lungul timpului, cum începem să ne interesăm de lucruri care cândva ni se păreau de-a dreptul odioase și renunțăm încet, încet la ”universul nostru” care cu timpul apare complet pueril. 

Acum înțeleg că mi-ar fi fost mai simplu dacă aș fi învățat din experiențele altora și nu mi-aș fi făcut propriile experimente. Dar ar mai fi avut același efect? Cu siguranță, nu. Nu înțelegi până nu simți.

De la înțelepți citire

 Perplexitate

Tu spui, liniştit, „adevăr”
Ei se uită la tine şi tac,
fără să priceapă ce vrei,
dar pentru că sunt oameni educaţi
întreabă: „Cât costă?”
Tu le arăţi mâinile goale,
dar ei nu mai pricep gestul demult
şi, nedumeriţi, dau să plece.
Tu alergi şi le spui: „speranţă”.
Politicoşi, ei se opresc şi te întreabă
încă o dată: „Cât costă?”
Iar tu nu ştii ce valoare are speranţa. Şi taci. 

Octavian Paler                 

                                 

Lună, tu, stăpâna lumii ...

Lada de zestre 13

David Gilmour - Murder, About face, 1984

„Nu m-ați împușcat, domnilor. Foc!” (Mareșalul I.Antonescu)

Tocmai am terminat de văzut un documentar, ”Destinul Mareșalului Antonescu”. Știu că nu e nou … Nu o să intru în amănunte istorice despre cine a fost Mareșalul Ion Antonescu, cred că toată lumea știe (… sau ar trebui), nici nu o să mă apuc să emit teorii, pentru că nu sunt în măsură. Nu. O să mă refer strict la documentar. Bine realizat, din punctul meu de vedere. Bine documentată ideea care s-a vrut a fi transmisă. Fără ”specialiști” emițând păreri. Totul clar, concis, bazat pe documente oficiale și înregistrări video din epoca respectivă și de la procesul comunist din 1946.

M-au marcat două lucruri în acest documentar:

Primul: 

S-a spus că singurul lucru de care nu a putut fi acuzat Mareșalul Antonescu de către comuniști a fost acela că ar fi obținut profituri materiale personale de pe urma funcției pe care a deținut-o.

Știu, ar trebui să îmi sune normal, dar nu îmi sună. Nu în societatea în care trăiesc. Deci omul acela hulit și ponegrit de o întreagă națiune, de generații întregi, care a avut pe mână o țară întreagă, care putea dispune de ce dorea, cum dorea și când dorea, omul acela nu a vrut nimic material pentru el. Nu case, nu mașini, nu conturi în Elveția. Nimic! Și să nu ne facem iluzii cum că l-ar fi menajat comuniștii încercând să îi ascundă din fapte. Nu!

Al doilea: 

Documentarul se încheie cu citirea sentinței și apoi punerea acesteia în aplicare, adică executarea condamnaților, Mareșalul Ion Antonescu și încă trei. Plutonul de execuție trage, cei trei se prăbușesc, după care unul merge cu un pistol și le mai trage fiecăruia câte un glonte în cap de la mică distanță. Mareșalul Antonescu e ultimul. După ce i-a tras un glonț în cap dă să plece … dar nu, se întoarce și îi mai trage unul. Două!

Și mă gândeam … Merita două de ce? Pentru că era mareșal? Sau era personal? Pentru mai multă siguranță? Îi era frică să nu se ridice să vină după el? Sau de ce?

Ca să merg pe Wikipedia și să găsesc următoarele:

”Conform cu raportul oficial[112], întrebat despre ultima sa dorință „Ion Antonescu a cerut să fie executat de militari și nu de gardienii închisorii”, dar a fost refuzat. [...] După care s-a dat comanda pentru execuție. Armele au fost încărcate și atunci când s-a tras, Mareșalul a salutat ridicându-și pălăria cu mâna dreaptă, după care a căzut. Ion Antonescu s-a ridicat imediat, sprijinindu-se într-un cot și a spus: „Nu m-ați împușcat, domnilor, foc!”, la care gardianul șef s-a dus la el cu pistolul în mână și l-a împușcat în cap. Doctorul i-a examinat și a spus că Antonescu și Vasiliu erau încă în viață. Gardianul șef s-a dus din nou la Vasiliu, dar i s-a blocat pistolul când a încercat să tragă. A luat o pușcă de la unul dintre gardieni și a tras un foc în capul lui Vasiliu, dar după aceia pușca s-a blocat și ea. A schimbat pușca cu alta și a mai tras alte trei focuri în diferite părți ale corpului lui Vasiliu după care s-a dus la I. Antonescu și i-a tras trei focuri în piept. Doctorul i-a examinat din nou și a spus că Antonescu era mort, dar Vasiliu mai era în viața. Din nou, gardianul a tras un foc în capul lui Vasiliu. Creierii lui Vasiliu au fost împrăștiați, dar el mai mișca și mai spunea ceva ce nu putea fi înțeles. Gardianul s-a dus din nou și i-a mai tras două focuri în cap după care doctorul l-a declarat și pe Vasiliu mort."(sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Antonescu alineatul Procesele și moartea)

Și nu pot să nu mă întreb:

Ce pluton de execuție era ală, Doamne!!!!!

E ca-n filmele cu proști. Tu-i împuști și ei nu mor. Era ca și cum securea călăului a lovit pe lângă sau ghilotina s-a înțepenit.

Și gardianul ăla șef … Nu vorbim de un mercenar antrenat să ucidă vorbim despre gardianul unei închisori. Un … ceva … care a tras 11 gloanțe de de la mică distanță în 2 oameni căzuți la pământ, muribunzi, poate chiar privindu-i în ochi. 11 gloanțe!!! Eu nu pot să cred că cineva în deplinătatea facultăților mintale poate să facă așa ceva. Ok, erau condamnați la moarte, trebuiau executați, pricep, dar aveau acolo un pluton de execuție. Mie îmi sună mai mult a plăcere bolnavă. Oripilant!

link film: http://filmedocumentare.com/destinul-maresalului-antonescu/

Toamna … cu dragoste

A venit, a venit toamna …

Știu că vara asta a fost cumplită, dar nu mi-e dor de toamnă. Nu mi-e dor de zilele tot mai scurte, nu mi-e dor de frig, nu mi-e dor de păsările care pleacă, de copacii goi, de florile care mor. Nu mi-e dor de liniștea de mormânt, de cerul plumburiu, de ploaia mocănească, de fular și mănuși. Nu vreau să-i dau soarelui vacanță, nu vreau să fiu părtașă la moartea lentă a culorii.

Singurul lucru pe care îl ador toamna sunt culorile. Și lumina. Ați remarcat lumina de la începutul toamnei? E aurie. Poleiește totul cu culoare. E un vis. Dar un vis scurt, ca toate visele, de altfel. Se vorbește mult despre astenia de primăvară. Cred că ar trebui să se dea mai multă atenție depresiilor de toamnă. Sunt mai multe. Și numărul sinuciderilor e mai mare când zilele sunt scurte. Suntem dependenți de soare chiar dacă uneori ni se urăște cu el. Nu mă mir de ce sunt aproape inexistente poeziile de toamnă care nu te aruncă în depresie. Sufletul nostru pare conectat la natură. Moare încet odată cu ea. Fac excepție poeziile pentru copii, dar doar pentru faptul că tot ce e pentru copii trebuie să fie viu, vesel, colorat. Oare de ce pentru adulți e mai mult cenușiu, maron și negru?

E o singură poezie de toamnă care nu mă aruncă în depresie. Poate de asta o și ador. Poate de asta nu mă satur să o aud la nesfârșit, în fiecare toamnă, de pe buzele lui Alifantis. Pentru că însăși vocea lui Alifantis se potrivește ca o mănușă pe-astă Emoție de toamnă.

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,

Cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Lipici ... la muște

Am râs cu lacrimi mai zilele trecute când îmi povestea o prietenă că a fost invitată la prânz de niște rude ale soțului, oameni cu pretenții și cu aere de persoane fine. Și ajungând ea acolo, pentru prima dată în vizită la respectivii, nu mai prididea să se uite în stânga și în dreapta căci mătușa și verișorii voiau să îi arate tot. Și piscina și mașina și mobila și grădina etc. Toate bune și frumoase. În sfârșit se liniștesc. Hai la masă! Intră în ”salonul” lor scump și excepțional și … i-a stat inima din bătaie. Deasupra mesei trona un … lipici de muște plin ochi de muște. Și ia Mari și mănâncă! Și-mi zicea:

- Cum dracului să mănânc, fato, cu chestia aia în fața mea? Aveam de ales: ori nu ridicam ochii din farfurie, ori nu mâncam. Băi, și mai era și deasupra mesei! Să fi fost în mama măsii în altă parte, dar nu deasupra mâncării.

Nu i-a mai trebuit mâncare. A dat vina pe sarcină, că nu se simte bine și că nu poate să mănânce.

Azi, mă duc în vizită la niște cunoscuți. Intru în casă. Rămân mască. De lustra din sufragerie atârna în toată splendoarea un lipici de muște aproape negru din cauza nenorocitelor dobitoace care își dăduseră acolo obștescul sfârșit. Să mor nu alta! M-am uitat în podea și mi-a devenit clar că o să analizez foarte în amănunt modelul covorului până ies de acolo. Întreb unde-i doamna casei.

- La bucătărie, răspunde soțul.

Ies în fugă spre bucătărie fericită că scap de lipici. Intru în bucătărie, dar brusc simt nevoia să fac stânga împrejur și să admir modelul covorului din sufragerie. Deasupra mesei din bucătărie trona mândru un lipici de muște … plin, atârnând până aproape deasupra farfuriilor. În gând îi zic ceva de dulce lui Mari. Cred că m-a blestemat că am râs de ea cu lacrimi. Cu stomacul în gât salut gazda și o întreb ce-a mai pus prin grădină ca să o scot afară din casă. La ieșirea din casa văd o perdea al cărei scop era, cred, să împiedice intrarea în casă a ghinionistelor muște, dar care era complet ridicată … n-am înțeles de ce și zău că nici n-am avut curiozitatea să întreb.

Și mă tot întrebam cum pot, Doamne, să mănânce cu zecile alea de muște în fața ochilor? Cum le intră mâncarea? Ok, sunt muște, toți știm asta, la casă mai multe decât la bloc, dar există perdele, există plase pe care le poți pune la geamuri și uși, există paletă de muște, dacă se mai rătăcește vreuna. (Paletă din aia de plastic, nu din aia electrică de le prăjește. Ce creier bolnav o mai fi inventat și grătarul ăla de fript muște? Trebuie să fie vreun demn urmaș al Inchiziției.) Chiar și lipiciul ăla nenorocit, dacă ții cu tot dinadinsul, dar nu deasupra mesei, nu în mijlocul casei să scoți ochii cui intră. Pune-l dracului într-un colț să nu sară în ochi, să nu te ia de gât sau să ți se lipească în păr așa cum s-a lipit în părul gazdei care nu mai știa cum să își dezlipească muștele din păr, vizibil jenat, dar nederanjat suficient cât să adopte o altfel de măsură. Penibil! Și grețos.