joi, 29 noiembrie 2012

Filme de văzut 5 - It happened one night


Din când în când mă pocnește dorul să văd filme de la începuturile cinematografiei. De data asta am văzut It happened one night (1934) cu Claudette Colbert și Clark Gable. Și mi-a plăcut. O comedie romanțioasă despre ”săraca” fată bogată care se mărită contra voinței tatălui, scapă din ”ghearele”părintești și fuge spre New York să fie împreună cu prea proaspătul soț. 
sursa foto
Cu banii numărați, călătorește cu autobuzul, încercând să se ferească de haita de detectivi particulari care sunt pe urmele ei. Și în autobuz îl întâlnește pe el, ziarist, morăcănos, miștocar și care nu îi menajează sub nici o formă ”prea sensibila educație”. Urmează o înșiruire de întâmplări care de care mai amuzante. Dar în toată nebunia aia de călătorie fără bani, cu bagaje furate, cu mitocani și neamuri proaste, el o protejează continuu, chiar dacă, inițial, aranjamentul fusese gen: ”Eu te ajut să ajungi la NewYork, tu îmi vinzi povestea ta pentru un articol la ziar.” Și mă tot minunam cum mi se par parcă venite din altă lume grija aia a lui și maniera de a trata femeile. Și am înțeles de ce. Nu era nimic direct, nimic vulgar, nimic camaraderesc, nimic mârlănesc, nimic tupeist, nimic ...”de la egal la egal, amical”. Era un fel de gingășie, protecție și era respect. Și da, par venite din altă lume comparat cu tipuri de comportament ce îmi invadează văzul și auzul la aproape orice pas. Bărbații au impresia că dacă nu o fac pe durii le pică galoanele sau ajung de râsul amicilor, iar femeile din dorința de prea multă egalitate ajung să fie bărbățoase, să își piardă din feminitate pe care o consideră demnă doar de minorosițe, pe care, de altfel, le disprețuiesc.
It happened one night e o poveste frumoasă, simplă, amuzantă, dinainte de a se liberaliza ”what a fuck”la Hollywood. Măcar din când în când și tot e bună câte o pauză de la poluare fonică și orori cotidiene.
 Vezi online aici (cu subtitrare).


luni, 26 noiembrie 2012

Să mai râdem ... (1)



 

”Banii nu pot cumpăra fericirea, dar iți aduc o formă mai plăcută de supărare.

                                                                                                 Spike Milligan

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Rătăciri


N-am studiat pictura, nici nu am talent la desen. Îmi iese destul de greu ceea ce vreau. Noroc cu programele de desen că mai reușesc și eu să exprim vizual câte ceva. Dar îmi place să privesc. Îmi place al naibii de tare. Am ochi curioși, curioși de frumos, de natură, de culoare și de tot ce mâna omului poate crea pentru a încânta un ochi și un suflet. Cred că cel mai mare dar al omului e văzul. Nu mă armez în specialist, nici nu mă interesează părerile nimănui referitor la ceva, nu iau în calcul ce a spus X critic și nu mă declar fan numai pentru că dă bine să fiu într-o anume tabără. Nu. Dacă ceea ce intră prin ochii mei îmi produce un gol în stomac sau un fior pe ceafă, mă scoate din amorțeala zilnică, asta merită atenția. Nu contează de ce, nu contează că nu are o valoare exprimată în bani, nu contează că e opera unui necunoscut, că e mic sau nesemnificativ. Cine sunt eu să emit opinii? Contează că mă face să mă simt bine, contează că reușește să miște ceva în armura împietrită pe care o port zi de zi, iar asta are valoare mai mare decât un nume sau o recenzie.

sursa foto
Am văzut multe picturi. Mi-au plăcut destule, dar puține m-au marcat. Poate din ignoranță, poate din lipsa diferitor calități sau studii care mi-ar fi permis să înțeleg și să simt mai bine … Habar nu am și, oricum, cred că nici nu mai contează.
O astfel de impresie îmi produce Autoportretul lui Albrecht Durer (1471-1528) realizat pe la 1500. Nu e singurul autoportret al pictorului. Are vreo 3, dacă nu mă înșel. În general, portretele nu mă atrag prea mult, dar acesta are ceva … un nu știu ce. Ceva! Poate faptul că e văzut din față creează un impact mai puternic în comparație cu portretele obișnuite care sunt vedere din profil, ochii ăia care parcă mă țintuiesc și trec prin mine, reușind să îmi citească până și cele mai ascunse gânduri, buzele strânse ca un semn de dezaprobare, sau poate pe punctul de a se deschide și a spune ceva, poziția degetelor, în special a arătătorului …
Eu l-aș numi pe Albrecht Durer pictorul mâinilor. În multe din lucrările sale mâinile sunt realizate magistral. Perfecte, extrem de expresive, spunând povești, aprinzând imaginații. Și nu pot să-mi scot din cap o întrebare idioată: Cum o fi atingerea unei astfel de mâini?

miercuri, 21 noiembrie 2012

Lasă-mi, toamnă, pomii verzi ...

 
”Dacă pădurea ne condamnă
 La nostalgie fără rost
E toamnă, vara mea, e toamnă
Așa cum poate n-a mai fost.”
                                                             (Condamnare la toamnă, Emeric Imre)





miercuri, 14 noiembrie 2012

De ce se sinucid oamenii


Vecina mea a încercat să se sinucidă. Nu, nu e vorba despre vreo pipiță care suferă din amor, e vorba de o femeie matură, mamă a doi copii majori, cred. Am văzut salvarea cu câteva zile în urmă, dar nu m-am gândit nici măcar o secundă la sinucidere, m-am gândit că sunt probleme de sănătate. Umbla în cârje, așa că la asta mi-a fugit mintea în primul moment. Nu o cunoșteam mai mult de ”Bună ziua”, ”Bună ziua”. Se mutase de curând împreună cu copiii. Închiriase apartamentul de alături și mă bucuram că nu sunt gălăgioși ca vecina cu Samba. Nu-mi place să abordez oamenii, fie ei și vecinii mei, nici să mă bag în sufletul altora. Nu-mi plac țățismele de bloc, să știu eu ce fac vecinii mei, așa cum nu-i suport pe cei care se bagă în seamă cu orice chip numai pentru a afla una, alta. În concluzie totul s-a limitat la saluturi.
Și totuși, de când l-am auzit pe fiul ei că a încercat să se sinucidă, îmi tot vine în cap o întrebare în mod obsesiv: Ce poate determina un om să se sinucidă? De fapt, nu ce îl determină că asta ar fi mai ușor de înțeles, ci cum reușește să pună în practică un astfel de gând?
Vorbeam cu ceva timp în urmă cu o prietenă și îmi zicea că e disperarea. Disperarea te duce la sinucidere. Și totuși, nu e suficientă disperarea. Disperați suntem mulți dintre noi, dar nu reușim să facem asta. Eu cred că îți trebuie și o tonă de curaj sau de nebunie să atentezi cu bună știință la propria viață. E inconștiența de moment sau … să știi că nu mai ai nimic de pierdut. Nu știu, dar nu pot să nu mă întreb dacă, poate, uneori, o vorbă bună nu face mai mult decât un teanc de bani.

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Lada de zestre 15

Nu-mi place muzica country, dar îmi plac mult de tot vreo două piese de la fata asta. Asta-i una din ele.

Brandi Carlile - Dying day, piesă de pe albumul Give up the ghost din 2009



sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Nu m-am născut ieri


 “Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească. Tot ce poţi face este să fii o persoană iubită” dar „oricum ai tăia, orice lucru are două feţe” deci şi eu, aşa că „restul ... depinde de ceilalţi”. Un lucru în care m-am luptat să cred e că ”trecutul şi circumstanţele ţi-ar putea influenţa personalitatea. Dar că tu eşti responsabil pentru ceea ce devii”. Depinde ce conţine acel trecut pentru că unele fapte nu pot fi ignorate şi unele consecinţe nu pot fi surmontate. Eşti omul trecutului tău. Cândva, acel TU nu era definit, era în formare şi s-a schiţat ca răspuns la stimulii actuali în acel timp. De atunci îţi faci idee despre cum ai vrea să nu fie deşi habar n-ai care e alternativa. Important e să fie ALTFEL! Eşti optimist, nu eşti prost, ai expectanţe mari de la tine şi de la ei, le oferi sinceritate, respect, apoi refuzi să o mai faci, le întorci spatele, le arăţi că nimeni nu e de neînlocuit, încerci să te convingi şi pe tine de asta, urli, te întrebi când ai avut timp să greşeşti atât de mult că instanţele alea mai mari că voinţa şi creierul tău să-ţi aplice acest tratament. Şi atunci înveţi că „indiferent cât de mult suferi, lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta”. Îţi propui să pedepseşti orice urmă de slăbiciune care apare în tine pentru că „doi oameni pot privi acelaşi lucru şi pot vedea ceva total diferit”. Şi alegi că ce vezi tu e corect încercând să stabileşti nişte certitudini. Slăbiciunea (sentimentul) pentru cineva îţi creste disponibilitatea către ascultarea cu atenţie a părerii lui şi asta ar dărâmă edificiul tău. Apoi mai creşti un pic şi, da, vezi că nu eşti centrul universului şi că lumea merge liniştită înainte fără participarea ta activă la ceva, la orice. Te vezi iar mic între elefanţi care fie că se apropie cu afecţiune sau cu agresiune de tine, te calcă în picioare pentru că nu-ţi bănuiesc fragilitatea. Te repliezi, îţi redefineşti parametrii şi cred că atunci înveţi că „cei care sunt cinstiţi cu ei înşişi ajung mai departe în viaţă”. Te uiţi în urmă şi vezi că mai mult de jumătate din alegerile care ţi-au trasat drumul nu au fost ale tale şi din restul mare parte au fost făcute prin excludere mai degrabă decât prin afinităţi reale... Pentru că acea primă idee a rămas: aşa nu! dar cum? Te sperii de tine, te urăşti, te condamni şi te blamezi. te refugiezi într-o nouă idee : „nu este întotdeauna de ajuns să fii iertat de alţii. Câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine însuţi”Dar, (ca să vezi!!!) nu eşti omul care dea vina pe alţii.
sursa foto
Şi ei au avut motivaţiile lor, şi ei sunt oamenii trecutului lor. Nu poţi să te ierţi pentru că dintr-un punct puteai schimba ceva. Puteai să schimbi macazul şi să intri în altă luptă. Aici e mai delicat pentru că, vezi tu, e ca într-un sistem opresiv. Ani de zile scopul tău e să-l subminezi, iar când el se surpă te trezeşti fără obiectul urii, fără duşman. Eşti liber... Dar prea târziu. E un decalaj pe care trebuie să-l recuperezi rapid şi te dărâma spaţiul asta nou din jur. În toată acea perioadă de izolare sperai în lucruri de genul „sunt oameni care te iubesc dar nu ştiu s-o arate”. Revelaţia de după război e tocmai confirmarea! Te bucuri dar nu mai poţi să te dedici lor cum ai fi făcut-o dacă nu te-ar fi târât prin supărări. Devii circumspect dar conştiinţa îţi spune că atunci ”când sunt supărat am DREPTUL să fiu supărat. Dar nu am dreptul să fiu şi RĂU”. Nu vrei să-i dezamăgeşti dar diferenţele sunt deja prea mari şi orice faptă a ta pare o răutate. Ei te-au pierdut undeva pe drum şi nu te mai cunosc pentru că au fost absenţi la schimbările petrecute în tine în toţi anii ăştia. ”Am învăţat că este prea greu să-ţi dai seama unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii şi a-ţi susţine părerile”. Ca un lait-motiv, consideri că vina îţi aparţine şi te macină cum să faci ca să păstrezi echilibrul între ce vrei tu şi ce vor ei. Fugi dintr-o extremă în alta, te izolezi sau te dedici cu frenezie anturajului. Cauţi mereu varianta aia care să contrasteze cu aşa nu-ul. Mai înveţi cu dezamăgire că aşa nu-urilesunt încă multe altele decât ăla iniţial de care fugeai. Şi apoi...”viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore de către oameni care nici nu te cunosc”. Pentru că îţi iluminează toate lucrurile pe care le-ai învăţat şi tu nu ştiai că le ştii.