Soare si culoare VI

Ar fi nedrept sa vorbesc despre Portugalia fara a vorbi despre ocean. Cu toate minunile create de mana omului, acest petic de pamant are norocul de a fi marginit din doua parti de apa, Mediterana in sud si Atlanticul pe toata lungimea vestica. Ce noroc! Intalnirea cu Atlanticul e impresionanta. Obisnuita fiind cu calmul relativ al marii, oceanul pare cu adevarat viu, nervos si plin de forta. Pare un luptator care sub aparenta  unui chip bland, izbeste cu forta colosala, calmitatea e doar o impresie. E o adevarata incantare sa il privesti cum se framanta intr-o fermecatoare gama de culori plecand de la verde smarald si schimbandu-si treptat culoarea pana se transforma intr-un albastru perfect, intunecat si plin de mister. 

Nu stiu daca exista un zgomot pe care natura il produce, mai placut decat acela facut de ocean cand se izbeste cu forta de stanci. Eu cred ca nu. E ca si cum forta lui te incarca cu energie, iti imprumuta ceva din taria si perseverenta lui, te face mai puternic, te ajuta sa mergi mai departe. Daca as fi medic as recomanda tuturor celor care se simt deprimati, fara vlaga si in pragul renuntarii cateva minute de ascultat oceanul. Ajuta. Daca l-ar putea si vedea si simti, ar fi cu mult mai bine. Nimic nu se compara, in opinia mea, cu senzatia pe care ti-o dau aerul care te bicuieste cu putere, sarea pe care o simti plutind in aer si lipindu-se pe piele, mirosul puternic si nemarginirea albastra.

Si pentru ca nu am posibilitatea sa fac tratamentul asta totdeauna cand mi-as dori, mi-am confectionat singura medicamentul. Nu e natural, ci sintetic, nu-l poti atinge si nici simti, e inodor si insipid, dar amintirile si imaginatia completeaza restul.

Iubire sau ...? Alcobaça, Portugalia

Am fost pe afara, cum am spus. A fost frumos. Ca mereu in vacante, cred. Ca turist, aproape totdeauna vezi doar partea frumoasa a locului. Poate esti prea exaltat. Si fara griji. Daca ar trebui sa traiesti intr-un asemenea loc, cu siguranta lucrurile ar sta cu totul altfel. Hmm! Bine, cred ca depinde foarte mult de banii pe care ii ai in buzunar. Dar pentru un om simplu cu siguranta nu ar fi usor. De fapt, acum nu e usor nicaieri.

Eu sunt pasionata de arhitectura. De cea veche. Nu am nici in clin nici in maneca cu stiinta. Dar ador constructiile vechi. De fapt, cam tot ce e vechi. Imi place sa casc ochii la fiecare amanunt, ornament, coloana sau arcada fara sa ma plictisec. Asa ca mi-am planificat o vacanta intr-o tara plina de astfel de minuni. O desfatare pentru mine … un chin pentru altii. 

Am vizitat o manastire. O adevarata bijuterie arhitectonica. Uriasa. Genul de constructie in care te simti un fir de praf pe care vantul il poate face sa dispara in orce moment, unde reprezinti 1% din inaltimea unei coloane, unde albul peretilor iti exemplifica pe deplin notiunea de puritate, iar linistea, linistea din interior e cu adevarat mormantala. Sunt turisti, dar toti pasesc cu sfiala si vorbesc in soapta astfel incat nu ii auzi nici de la 1 metru. Sa fie respect sau teama? Teama de ceva necunoscut ce ne depaseste puterea de intelegere. Ma simt mica, insignifianta si pacatoasa.
Nu sunt religioasa, dar intotdeauna bisericile mi-au dat o stare de liniste. Cele catolice, desi sunt ortodoxa. Intri cand vrei te asezi pe o banca si esti doar tu si gandurile tale. Restul lumii parca dispare. Si nimeni si nimic nu strica aceasta pace. Doar uneori auzi pasii usori, sovaitori ai credinciosilor care vin sa se roage, si clinchetul monedei pe care o lasa sa cada in cutia de la picioarele sfantului caruia i-au inaltat rugi. Atat.

Manastirea pe care am vizitat-o avea toate astea si in plus o poveste stranie. Scepticii o numesc legenda, toti ceilalti, realitate.

A fost odata un rege care avea un fiu si, cum se obisnuia in acele vremuri, regele isi casatoreste fiul cu o printesa vecina pentru a crea o alianta politica. Printesa vine insotita de dama de companie, de origine nobila, dar care nu avea suficient “sange albastru”. Printul se indragosteste iremediabil de doamna de companie a sotiei sale si devin amanti. Dupa nasterea copilului, sotia moare, iar cei doi pot sa isi faca publica relatia si sa o oficialieze chiar, dar regele si curtea se importivesc, iar cei doi parasesc curtea si continua sa traiasca impreuna. Desi au impreuna trei copii, regele decide sa puna capat povestii si trimite trei indivizi care, profitand de faptul ca printul era la vanatoare, o ucid pe doamna prin decapitare. Dupa moartea regeleui, printul urca pe tron si prima masura pe care o ia este sa oblige curtea sa o recunoasca pe decedata ca regina a tarii si pei cei trei copii ai lor ca mostenitori legali ai tronului, afirmand ca, in secret, se casatorisera legal. Ba mai mult, si aici urmeaza partea pe care unii o numesc legenda, o dezhumeaza, o aseaza pe tron si ii obliga pe toti curtenii sa ii sarute mana, ca unei regine. Apoi construieste cele doua morminte, superb realizate, asezate astazi de o parte si de alta a altarului. Unul pentru ea, in dreapta, si celalat pentru el, in stanga, asezate fata in fata, astfel incat la Judecata de Apoi, cand se vor trezi, sa se priveasca ochi in ochi. In timp asezarea mormintelor s-a schimbat, dar ... povestea ramane.