FB și prietenia cu morții

A trebuit să fac o pagină de FB la muncă, pentru instituția pentru care lucrez. Cum nu am nici un chef să o gestionez eu la nesfârșit, ci abia aștept să le-o dau în primire postacilor ... nici nu mi-a trecut prin cap să o fac de pe contul meu. ... cum nici mailul instituției nu aveam de gând să îl încarc cu notificările de pe FB ca să mă înjure și secretara și directorul, am făcut un nou cont de e-mail. Și l-am ales pe Mr. Google. Nu s-a lăsat până nu mi-a aflat numărul de telefon :)))) ca să nu mai zic că mi-a refuzat toate tentativele de crea o adresa de mail simplă și ușoară. Se terminase Simplul și Ușorul. După lupte seculare am făcut una care numai simplă și ușoară nu e, ca mai tot timpul o uit.
Ok, gata mailul, hai la FB! Acolo alt drac! Hai să fac cont instituției ... păi nu vrea! ”Trebe” musai să fie persoană! Să îl cheme ca pe om :)))) Muncă de om prost! Noroc că instituția pentru care lucrez are și nume de om, printre altele, așa că am înviat mortul și i-am făcut cont pe FB. Păi ce, morții doar votează? Nu, mai și postează!

Cu chiu, cu vai, le-am creat și pagină cu numele instituției, postez acolo una, alta despre firmă și ia și caută-i pe angajați ca să își distribuie pagina între ei și uite așa să se ducă buhul. Ei, și ce să vezi! Ei se fac prieteni cu mortul, pagina, dă-o dracului, n-o mai place nimeni, n-o mai distribuie nimeni. Ei se cer ”preteni” cu mortul. Măi, fraților, voi chiar credeți că mortul o să publice pe pagina firmei voastre și apoi își mai distribuie și în cronologia lui ca să citiți și voi și să dați mai departe? Aveți impresia că n-am ce face în timpul liber? Da-ți dracului like la pagină și lăsați morții să doarmă în pace.

Eternii nostalgici

M-am uitat pe FB la un album intitulat sugestiv: ”Să nu uităm!” După cum, poate,  vă închipuiți, erau fotografii din, cum vreți să-i spuneți: ”Epoca comunistă”, Epoca ”de Aur”, ”Vremea Împușcatului” ... e la alegere. Da, mă uit ori de câte ori am ocazia la astfel de documente pentru că mă regăsesc în fiecare dintre pozele alea și trăiesc sentimente pe care le-am crezut de mult duse. ...și ca sa nu uit! Să nu uit, de fiecare dată când dau de greu și mă vait, să nu uit că a fost și mai greu. Că a fost inimaginabil și că NU, nici în cele mai rele momente ale vieții mele NU regret nici măcar o secundă timpurile acelea.

Nu am trăit din plin anii aceia. Eram la începuturile conștientizării când s-a stricat căruța, dar am trăit suficient cât să îmi amintesc și suficient cât să nu regret niciodată acei ani.

Ce să regret? Rafturile goale de la alimentara de peste stradă unde în afară de paté mare la 3lei, de care îmi mai amintesc și acum că era cu niște linii verzi pe ”capac”, în afară de sardine in ulei (cred că sardine erau...) și apă minerală și vermut, bătea vântul? Să îmi amintesc de vânzătoarele de la alimentara care se credeau împărați pe pământ și care îi vorbeau maică-mii și tuturor muritorilor care intrau acolo de la înălțimea Turnului Eiffel? Să regret cozile interminabile la pâine, unde stăteam o jumătate de zi ca să iau două amărâte de pâini pe cartelă, și alea vai mama lor? Să regret că dacă voiam să mănânc un borcan de iaurt sau să beau un pahar cu lapte mă trezea mama de la 5 dimineața să merg în piață să stau la un rând care părea spirala lui Bivolaru? Nu, nu o să regret așa ceva chiar dacă aud de zeci de ori pe zi că atunci era siguranța zilei de mâine. Da, era siguranța zilei de mâine că te băgau obligatoriu la serviciu, dar nimeni nu spune că nu îți puteai alege serviciul, că nu puteai opta pentru ceva mai bun, dacă nu erai al cuiva. Nu vi se pare că seamănă izbitor cu ziua de azi? Azi ai, cel puțin, șansa să evoluezi în mediul privat ... dacă ești bun.

Aveți impresia că mâncați mai bine atunci? Nu! Mâncați la fel de prost, pentru că nu aveați ce! Și nu îi luăm în calcul pe cei care mai aveau pe la țară un cățel și un purcel.

Comunismul era societatea care îți dădea serviciu ca să mănânci și să mori, pentru că nu aveai prea multe de făcut între, printre cozi interminabile ... la orice.

Dar adevăratul motiv pentru care nu regret nici măcar o secundă vremurile acelea este pentru că azi la 3 dimineața, de exemplu, stăteam și îl citeam pe Houellebecq, pentru că, mereu la masa de seară îmi pun un film, din lunga listă pe care o am în așteptare, pentru că ori de câte ori am chef să aud despre istoria nu știu cărui colț uitat de lume, pot să dau o căutare pe YouTube, pentru că dacă vreau să știu cum arată Insula Pitcairn, dau o căutare pe net, sau mă plimb cu Google Earth și o văd, deoarece, cu siguranță, nu o să ajung vreodată să pun piciorul pe ea, pentru că, dacă vreau să vorbesc cu cineva de la capătul pământului, o pot face, ba îl pot și vedea, ne putem vizita fără interdicții.

Aaaa, că, de fapt, totul se reduce la bani, dacă ai bani le faci pe toate astea și chiar mai multe? Din totdeauna totul s-a redus la bani. Chiar și în comunism. Mie nu îmi putea mama cumpăra pantofi de care îi cumpăra primarul fiică-sii și nici nu mergeam în vacanțe unde se ducea fiică-să, și nici nu puteam accede la funcția pe care o avea ea ... că n-aveam cum! Nu pentru că, poate, nu m-ar fi dus creierul, ci pentru că tata nu era primar!

Societatea umană nu se schimbă. Doar se cosmetizează, însă moravurile rămân aceleași. Problema de fond nu se schimbă sub nici un regim, doar se adaptează, unele sunt mai stricte, altele mai permisive.

Și nu, nu regret nici măcar o clipă acele vremuri, pentru că atunci nu aș fi putut scrie toate astea aici, iar voi nu le-ați fi putut citi, fără ca să ne salte cineva. Și nu aș fi putut să mai văd acele fotografii pe FB  ca să nu uit.

Nu, nu am să uit!

 

Fericiți pân' la adânci bătrâneți...

Lucrez într-un colectiv în care femeile predomină. Și femeile vorbesc ... și vorbesc, și vorbesc. Și-și spun intimități fără nici o jenă...aparent fără să fie interesate, dacă chiar toată lumea e interesată de subiect. Ca și chestia cu dezbrăcatul nonșalant de față cu alte femei, pe principiul ”Ei, lasă, că toate suntem femei!” Și dacă suntem femei, CEEEE?!?! Înseamnă că dacă îmi văd fundul meu trebuie musai să îl văd și pe al tău? Hai sictir!

Mereu am considerat că viața mea intimă mă privește și că ce fac eu după ce ies pe ușa instituției, e treaba mea și nu trebuie să știe colegii sau șefii mei cu cine, când și cum mi-o pun eu. Se pare că eu sunt strâmbă într-o lume în care toată lumea știe că  X, Y și cu Z nu mai dorm cu soții lor de zeci de ani, ci cu fetele (cele care au) și când le întrebi ce dracu' au de nu dorm cu consorții lor au niște reacții de zici că le vorbești de râie. Z are o zi pe săptămână în care TREBUIE ”să se achite de obligațiile conjugale” și se gândește cu groază la ziua aia. Zici că se duce la tăiere, așa reacții are. Încerc să îmi închipui ce partidă de sex mai e și aia... Zău, dacă reușesc! Celelalte ”se întâlnesc ocazional”, dar, din câte înțeleg, ocazionalul ăla se întâmplă la Paște și la Crăciun, în cel mai fericit caz...

Y era în culmea fericirii că îi pleca bărbatul de acasă pentru vreo săptămână. Își făcea niște cruci mari și-i mulțumea lui Dumnezeu de ziceai că a câștigat la loto...

Și vin și mă întreb: De ce dracului mai stați, fraților, împreună dacă sunteți în culmea fericirii când vă pleacă de acasă consortul, dacă ideea de intimitate cu el vă oripilează într-un așa hal? Nu sunteți trăite la Cuca Măcăii, ci în buricul târgului, sunteți școlite, scoase la lumină, cum s-ar zice ... Atunci?!?!?
Vă este frică de statutul de femeie divorțată? Vă este teamă că o să vă dea familiștii afară din țară? Că o să vorbească lumea? ... de parcă așa nu ar vorbi... E de preferat o existență de greață zilnică?

 Ce tristețe! ... mă ia cu greață numai când mă gândesc.

Tristeți de zi cu zi

De obicei merg mult pe jos. Și mereu grăbită. Sincer, habar nu am de ce sunt mereu grăbită... De obicei sunt punctuală fără să mă grăbesc, dar cred că undeva într-o viață anterioară am fost fugară. Prea alerg. Nu mă uit nici în stânga, nici în dreapta, dacă nu am timp de pierdut așteptând ceva sau pe cineva. Deci nu mă uit nici la oameni. Poate numai la cei care vin exact în fața mea... și poate nici la ăia că mereu sunt cu gândul aiurea.
Azi, pentru prima dată după ... nu îmi mai aduc aminte cât timp m-am uitat la oameni. Am mers agale și m-am uitat la oameni. Și am ajuns la o concluzie neagră: în vreo 4 km, cât am belengherit eu până acasă, nu am văzut nici un om râzând. Nici măcar unul! Ba, cred că aș putea spune că nu am văzut nici un om zâmbind, măcar. Era început de week-end totuși, ... măcar pentru unii! Se presupune că ar trebui să fim mai relaxați, mai senini. Da' de unde! Numai frunți încruntate, chipuri îngândurate, capete plecate.

Doamne, suntem un popor de triști sau fericiții nu merg pe stradă?