Să mai râdem ... 13

sursa foto

I did it!

Vă stresam eu cu ceva luni în urmă cu surplusul meu de grăsimi acumulate în urma lăsatului de fumat, trecerea la o viață … extrem de sedentară și, să o spunem pe-a dreaptă, creșterea gradului de nesimțeală, că fără asta nu ar fi fost posibil. Și am tot încercat eu diverse și nu reușeam mai nimic. Dădeam cu chiu, cu vai 2 kile jos, le puneam rapid la loc. Nu sunt genul care poate să facă foamea. Niciodată nu am fost. Diete cu ciorba de varză sau 3 surcele la mine nu țin. A durat ceva până am găsit o dietă care să nu mă oblige să fac foamea și nici să îmi scuip plămânii de efort, că nici sportul extrem nu e de mine. Am găsit-o. Dukan. Asta era singura care nu mă punea să fac foamea. Aveam restricții gârlă, dar nu muream de foame. Știu că mulți o critică, în general concurența, cei care au lansat propria dietă, dar eu vă spun părerea mea de consumator: a fost singura care mi s-a potrivit și singura care a dat rezultate.

Am început pe 16 ianuarie cu o greutate de 72,6Kg, disperată de-a dreptul, sătulă de ce vedeam în oglindă și hotărâtă să mă țin cu dinții. Mă gândeam că dacă am reușit să mă las de fumat, trebuie să pot face și asta. Era cam aceeași chestie: nu fumezi … nu mănânci anumite chestii. Și a mers.

Nu o să vă zăpăcesc de cap cu prezentarea dietei, cine vrea să vadă despre ce e vorba merge pe site. Eu o să vă zăpăcesc un pic cu experiența mea. Sunt 4 etape. Pe prima, Atacul (5 zile), am respectat-o cu sfințenie, Croaziera (cam 4 luni, în cazul meu), mai mult de jumătate, la fel, respectat cu sfințenie, după care am început să aduc mici modificări, pentru că simțeam că așa nu se mai poate. În toată această perioadă între 16 ianuarie și 15 mai nu m-am atins de nici un fel de:

-    grăsime, cu excepția celei existente în carnea foarte slabă. Nu ulei, nu unt, nu margarină.

-    făinoase. Nu pâine, nu paste, nu biscuiți etc.

-   zahăr. Nici un strop. Nici în cafea, nici în ceai măcar. Dulciurile s-au desființat. Singura chestie dulce pe care mi-o permiteam era Cola fără zahăr și, din când în când, ciocolată fără zahăr. Oribilă, dar când nu ai altceva, pare minune.

Carne era permis doar de pui sau curcan și acela fără piele, clar. Am dus-o eu vreo două luni doar cu pui până mi s-au străpezit dinții, mi-am băgat picioarele scurt și mi-am tras un grătar de purcel. Mi s-a părut așa de bun, de zici că era ambrozie. Așa că am continuat cu carnea de porc și nu s-a întâmplat nimic. Am continuat să slăbesc. Poate mai greu decât dacă ar fi fost numai cu zburătoare, dar am slăbit în continuare.

Am introdus eu și cartofii din când în când. Mai făceam cartofi natur … fără unt, clar. Nu s-a întâmplat nimic deosebit.

Nu am fost rigidă. Am citit pe forumul site-ului ce disperate erau câte unele: să nu cumva să sari din litera cărții. Eu am sărit și uite că nu s-a întâmplat nimic. Altă chestie pe care am văzut-o pe forum. Se văitau multe persoane că nu găsesc tărâțe de ovăz și întrebau dacă pot folosi tărâțe de grâu. Și sărea câte o disperată cu gura: NUUUUUUUUUUUUUUUU, că trebuie exclusiv tărâțe de ovăz, că așa zice ”domnul doctor”. Ei bine, nu neapărat. Eu am slăbit primele 5kg cu tărâțe de grâu pentru că nu găseam tărâțe de ovăz. Deci se poate! Apoi când am găsit am văzut că sunt mult mai scumpe comparativ cu cele de grâu, așa că am amestecat. Dacă slăbeam și cu celelalte, de ce nu?

Ce am mai observat pe forum. Toată lumea era disperată să facă ”pâinică”. Din tărâțe, din te miri ce, dar să fie ”pâinică”. Norocul meu că eu n-am grețuri cu pâinea. Deși îmi place mult de tot pâinea, pot să mănânc și fără. Așa că din ianuarie până în mai nu am mâncat pâine. Acum mănânc 2 felii pe zi ...uneori, că nu am chef mereu.

Mișcarea e super accesibilă. 25-30 de minute de mers pe jos, dar în ritm săltat, nu ca după mort. Eu am făcut și alergare, când m-au ținut curelele. Pentru bicicletă simțeam că nu mai am forțe cu mâncarea aia. :). Se simțea lipsa zahărului. Mă obișnuisem și dimineața după ce mă trezeam … ca să mă trezesc mai bine, făceam și 100 de abdomene. Nu m-am omorât cu nici un alt exercițiu. Sportul preferat e … aruncatul cu privirea, dar acum a ajuns să îmi placă la nebunie marșul acela forțat de 40 - 50 de minute pe care îl fac aproape în fiecare seară. Îmi pun căștile, mi-am făcut o selecție de melodii alerte, care îmi plac, ca să mă stimuleze să merg mai repede și transpir cu spor. Mă binedispune și mă deconectează de la idioțeniile de zi cu zi. Mă întorc acasă alt om.

sursa foto

Când am trecut la etapa a treia, Consolidarea (readaptarea organismului la alimentația obișnuită) încă nu ajunsesem la greutatea dorită, 58 de kg, aveam 60,3, dar simțeam că nu mai am tragere de inimă, așa că am zis că mai bine trec mai departe decât să scap ca Joiana în lucernă. Acum am 57,6, adică mai puțin decât îmi propusesem, și am terminat prima parte a etapei de Consolidare (66 de zile) perioadă în care eu am mâncat aproape normal. De dulciuri m-am dezobișnuit, deși eram maaaare consumatoare. Mănânc dulciuri o dată pe săptămână. Dacă totuși ”mă arde rău” pofta de dulce am găsit cu ce să înlocuiesc astfel încât să nu înghit tone de zahăr, deși acum pot mânca zahăr, … dar cu măsură. Și totuși nu pot. Prăjituri după care eram leșinată înainte, acum, după 2-3 înghițituri nu mai reușesc să înghit. Prea dulce!

Acum îmi prepar cate un iaurt slab cu fruct tăiat mărunt și cu o linguriță de zahar sau îndulcitor, dacă fructul nu e suficient de dulce. De ce nu cumpăr iaurt cu fructe gata preparat? Pentru că e plin de zahăr și de conservanți.

Ce a fost cel mai greu în perioada asta?

Să lupt cu cei din jur care mă tot pisau la creieri cu:

 ”Asta nu îngrașă, poți să mănânci”

”O să pui la loc dublu când o să termini dieta”

”O să te îmbolnăvești de stomac”

M-am săturat de critici și de indicații prețioase în tot acest timp. Toți își dădeau cu părerea, dar niciunul nu era curios să afle cam ce mănânc eu … dar ei știau mai bine. O singură persoană a fost alături de mine, m-a susținut necondiționat și-i mulțumesc din suflet.

Dragilor, când cineva își propune să facă ceva, înainte de a sări cu critica și cu sfaturile, întrebați-l: ”Băi, dobitocule, ia explică-mi și mie clar ce vrei să faci.” Și apoi săriți pe el să-l pritociți.

Ce am învățat după toată experiența asta?

1.      Mâncărurile preferate se gătesc foarte bine și fără grăsime: ulei, unt, margarină, untură, când gătești cu carne, ori cel mult cu o linguriță de ulei. Puneți capacul și înăbușiți. În 6 luni de zile am cumpărat doar 1 litru de ulei. Și acela ca să gătesc pentru alții, nu pentru mine. În prezent gătesc la fel, cu o lingură de ulei și pentru mine și pentru ceilalți. Ei nu știu și n-am primit nici o reclamație.

2.      Poți să gătești normal pentru familie, iar pentru tine separat, chiar dacă e greu, dar se poate. Prima dată e mai greu. Îți mai trece pofta, când deguști. Totul e să te limitezi la degustat. :)

3.      Salatele sunt super și fără ulei, iar oțetul ajută și el, și dacă pui un pic de măr ras în salată chiar nu mai simți nimic lipsă.

4.      Nu poți dintr-o dată să mănânci mai puțin, chiar dacă îți propui, în special dacă ești pofticios, așa ca mine. Asta vine cu timpul.

5.      Litera cărții într-o dietă nu e ca proiectarea unei centrale nucleare, dacă ai pus azi o linguriță mai mult…Bum! Uneori poți să mai calci alături, dar în limitele bunului simț.

6.      Pofta de anumite alimente poate fi ”omorâtă” mâncând firimiturile. Câteva firimituri de tort, când toți mănâncă în jurul tău cu gura plină, sau câteva firimituri de pâine din aia proaspătă care miroase dumnezeiește, fac minuni. Trebuie doar să ai puterea să te oprești la acele firimituri până ajungi acolo unde vrei.

Deși sunt în a doua perioadă de readaptare la o alimentație normală, care e destul de permisivă, eu mănânc normal, așa cum am făcut și în prima. Singura diferență e că s-au schimbat obiceiurile alimentare. Organismul deja e altul. Un exces de zahăr sau de grăsime, face să îmi piară pofta mai repede, iar porțiile se reduc de la sine, cu timpul. Cred că, până la urmă, e doar chestie de disciplină. Săptămâna trecută am băut pentru prima dată alcool din ianuarie. Aș fi avut poftă de un vin, dar cum o sticlă de vin nu puteam ”să o duc” :), am băut o doză de bere … în manieră de bețivan: aproape ca pe apă! Mi-a căzu taaaaare bine.

Nu vă vorbesc din filme. Nu am nici un interes să vă vând nimic, nu mă plătește nimeni să îl vorbesc de bine ( deși mi-ar prinde bine niște bani :)). E doar experiența mea, dacă interesează pe cineva. Acum pot să zic și eu: dacă vrei, … uneori chiar poți. Sunt lucruri pentru care e nevoie chiar numai de voință, fără nimic altceva.

Așa cum îi ziceam prietenei care care mi-a fost alături în încercarea asta, mi-ar fi plăcut să fiu și în alte momente din viață așa de hotărâtă și încăpățânată.

Mulțumesc, copchile, mulțumesc că ai fost acolo să mă susții când toți ceilalți mă criticau. Nici nu-ți faci idee cât de mult m-ai ajutat.

>:D<

Traiul la bloc ... sau cum poți deveni țață

Nu știu ce vecini aveți voi, dar eu am tot unul și unul. Nu mi-am deranjat vecinii niciodată, poate doar în copilărie și adolescență, dar adult fiind, nu. În orice fac încerc să aplic principiul: ”Ce ție nu-ți place, altuia nu face.” Normal că se mai întâmplă ca ce nu-mi place mie să placă celuilalt :). Și cam așa e , de regulă.

Înainte, aveam în apartamentul de deasupra o duduie plină de ea, nevoie mare, care lucra la postul tv local și care sosea acasă tot după miezul nopții și mă țăcănea în cap vreo oră cu tocurile pe gresie și pe parchet. Nu voia să se descalțe sub nici o formă. Mă disperase, încât mă adusese în stare să o pun pe lista lui Moș Crăciun cu o pereche de papuci. Noroc că m-am mutat. După ce că mă țăcănea o oră la creier, o apuca amorul. N-ar fi fost nici o treabă, era problema ei dar fără voia mea eram părtașă la eveniment. Avea ”un iepuraș”, coleg de breaslă, ziceai ca e iepurele ăla din reclama cu bateria duracell. Parcă îl alerga dracu' de la spate și un pat, de cred că o știa și vecinul de la parter, nu numai eu. Eu mă tot întreb, oare nu îi stresa scârțâitul ăla monstruos, că mie îmi pierea cheful. Eu m-am abținut de la comentarii, dar pe soră-mea au lăsat-o nervii într-o noapte și i-a strigat să-și ia dracului alt pat, ori alt iepure. Și a avut efect. Ori a schimbat patul, ori s-au mutat pe podea, pentru că iepurele a rămas tot ăla, dar măcar nu le mai contabilizam partidele. A, țin să precizez că era bloc nou-nouț, nu din ăla de pe timpul răposatului în care auzeai și când soarbe vecinul ciorba.

sursa foto

Când m-am mutat aici, aveam deasupra un fan Scorpions. Zilnic Scorpions la maxim. Aceleași vreo 5 piese, again and again. Aveam creierii pe bigudiuri. Nu cred că o să îmi doresc veci să mai aud Scorpions. Nouă fiind, am zis să îi mai dau o șansă că poate i-o trece. Ași! S-a calmat din greșeală. Norocul meu s-a chemat un tub de maioneză aproape gol. Și cum voiam eu să adun toată maioneza de pe fundul recipientului, am început să bat cu el de mama focului în masa de la bucătărie. Spre surpriza mea, a răgușit Scorpions subit, a început să cânte la volum rezonabil. S-a dovedit, spre norocul meu că Scorpions era doar o toană, care a dispărut curând și că aveam, de fapt, cel mai liniștit și amabil vecin posibil. Norocul meu!
Dedesupt, aveam o firmă de construcții, un SRL. Se mai auzeau răcnete câteodată. Mai venea câte un muncitor, unul cu ceva mai mult curaj, pe care nu-l plătiseră de nu știu când și le mai striga că dacă nu îl plătesc le pune foc. Acum și-au mutat sediul. E liniște. Se mai adună o dată pe lună membrii nu știu cărui partid să discute politichie, chipurile, dar eu am impresia că găsesc motiv să fugă de acasă. ... aveți idee cât de mult vorbesc bărbații când sunt între ei? Nu, nu vă faceți idee, credeți-mă. Și nu, nu vorbesc politică, pentru că vorbesc atât de tare, încât și un surd i-ar auzi.

De vecina cu samba, care locuia vizavi, am mai scris, nu mai repet, noroc că s-a mutat și ea și microfonul din dotare. Am zis Doamne Ajută că s-a dus să-l caute pe Simon Cowell prin altă parte. În locul ei a venit o mamă cu doi copii. Divorțată, se pare. Nu vă faceți idee ce răcnete poate scoate femeia aia. Am ajuns să pricep de ce o fi lăsat-o bărbatul. Leul în junglă e mic copil. Copiii ăia, o fată la generală și un băiat la liceu, nu se aud și nu se văd. Nu se aude pâs, fie că ea este sau nu acasă. Însă știi sigur când ea este acasă pentru că urlă ca o descreierată cel puțin o dată pe oră. Noroc că nu o ține mult. O auzi de la colțul blocului, fără exagerare. Copiii ăia, cred, sunt marcați pe viață. 

Deasupra ei stau unii care au un copil de vreo câțiva anișori care răcnește la una cu vecina-sa. Nu știu unde a fost copilul până acum, că eu nu l-am văzut. Poate la bunici și ei l-or fi răsfățat așa. Cum nu-i convine ceva, răcnește ca din gură de șarpe, iar părinții, ca să termine circul, îi fac pe plac îngerașului. Am avut destui copii în zonă, dar vă garantez că urlete ca la ăsta n-am auzit în viața mea. Dacă ai geamurile deschise ... Dumnezeu să te ferească!

Alta, nu vă faceți idee ce scoate pe gură când face baie copiilor. Pe afară se dă mare doamnă, dar cum avem băile lipite, mă mai brodesc și eu în baie când ea face baie micuților. Nici nu visați așa limbaj.  Mi se face rău din bec. Copiii ăia de nici 10 ani sunt la zi cu tot aparatul genital masculin și feminin. Nu mai e nevoie să îl studieze în școală.

Alta, mare contabilă, acum acasă, umblă numai cu nasul pe sus, așteaptă să fie totdeauna salutată, că ea niciodată nu salută, zici c-o fi vreo principesă, are ore de strigat la fiică-sa. Nu răgete ca cealaltă, ci am senzația că ea stă undeva și o cheamă pe aia mică pentru că o ține timp de vreo 5 minute, de câteva ori pe zi:” Bruna! Bruna! Bruna! Bruna!etc.” cu mici pauze de respiro.

Sinceră să fiu, singura care nu mi-a dat dureri de cap a fost vecina cu tentativa de suicid. Nici nu știam că am vecini.

Mă tot întreb, oare oamenii ăștia nu realizează că vecinii nu sunt obligați să le trăiască aventurile? Oare chiar trebuie să îi deranjez și eu ca să le treacă prin dovlecii ăia pe care îi poartă pe post de capete că e posibil să mă deranjeze? O fi chiar atât de greu de priceput că blocul nu e tarlaua lu' mă-sa din vârful muntelui unde poate rage ca descreierata? Mă îndoiesc că au crescut la oi toate și că au avut drept vecini codrii și văile unde puteau urla în voie. Ori le doare pur și simplu în pix că nesimțirea lor deranjează pe altul. Sau poate nu li s-o părea că fac nimic greșit. Dracu' să le pieptene!

Soluția? Știu! Să mă fac bogată și să mă mut la casă cu un hectar de curte unde să nu îmi mai aud vecinii.

Fashionable

 Sunt un om al tabieturilor și legăturilor de lungă durată. Nu mă despart ușor de lucrurile care-mi sunt dragi. De fapt, mă despart numai obligată. Nu-i înțeleg pe cei care își schimbă telefonul în fiecare an, doar pentru că a apărut altul mai cu moț, cei care își schimbă ochelarii în fiecare an doar pentru că nu mai sunt la modă, chiar dacă noua modă e mai mult decât grețoasă. De ce ar trebui să port pantalonii ăia oribili, cu turul pe la genunchi? Sau culorile alea care de care mai idioate și mai țipătoare, pantofii aia care par niște șenile de tanc rusesc din Al Doilea Război Mondial. Doar pentru că sunt la modă? Moda prezintă niște tendințe, niște idei, nu e literă de lege. Nu sari într-un model de haină doar pentru că e creația nu știu cui. Te mai uiți și în oglindă, că nu tot ce stă bine pe Linda Evangelista, stă bine și pe tine, nu orice culoare a Casei Yves Saint Laurent e potrivită tipului tău de ten. Și să nu uităm gențile Vuitton … dacă n-ai Vuitton, purtat țeapăn pe antebraț … nu ai clasă. Chiar dacă o porți la trening și saboți … e Vuitton!

sursa foto

Și mă uit la puștoaicele astea care sunt leșinate la propriu după toate astea. După briz-brizuri, după tot ce sclipește … chiar dacă nu e aur. Se extaziază până la orgasm în fața unor haine ”de firmă”, chiar dacă sunt oribile. Totul trebuie să fie ”de firmă”. Valoarea unui om e dată de câtă ”firmă” are pe el. Nu contează dacă arăți ca dracu … ești ”de firmă”. Nu contează de unde vine ”firma” aia. Nu contează că hainele, parfumurile sau poșetele sunt cumpărate într-un gang dosit și insalubru, dintr-un portbagaj al unui colorat ce le-a ”adus de afară”, știm noi bine cum. Nu contează că poate parfumul acela cu care se dă duduia, oftând satisfăcută, a fost scos din vreun magazin de la Paris în chiloții vreunei pirande, nu contează că poșeta aia de la Prada pe care o etalează cu satisfacție, a avut cam tot același mijloc de transport. Totul e să parvii. Totul e să-ți depășești condiția pe orice cale și apoi să te uiți de sus la cei care nu aliniază, fie pentru că nu reușesc să aibă așa ”relații înalte” ca tine, fie pentru că nu pun preț pe o țoală la care ce contează e să se vadă sigla firmei. Suntem o lume de Dinu Păturică în care toți vrem să urcăm, să urcăm cât mai mult posibil, pierzând din vedere un lucru: țoala ”de firmă” nu ne dă și clasă. Putem să punem pe noi toate casele de modă de la Paris și Milano, asta nu înseamnă că vom fi vreodată o lady. Vom fi ca o spoială care se vede bine de la distanță, dar când ai ajuns aproape îți smulge doar o grimasă de dezgust. Un fake va rămâne mereu ceea ce e: un fake!

Și nu, nu le înțeleg nici pe cele care plătesc 25.000 de euro pentru o geantă, chiar dacă au de unde. Mi se pare de prost gust.

Săptămâna bună ... se cunoaște de luni!??

Azi e luni. Știți toți, nu mai e cazul să mai amintesc eu, nu? Ziua aia leșinată, care se mișcă precum ochii mortului și pe care o urâm toți cu patimă încă de duminică. Ei bine, eu am râs cu lacrimi azi și vreau să împart cu voi, că nu sunt egoistă. Vă propun o porție de râs la Teroarea însurătorii a lui Săndel. Mă gândeam că numai femeile trebuie să înghită tratamente de genul ăsta, dar mă bucur să constat că nici domnii nu sunt scutiți :)). 

Enjoy!

Poza de week-end

Sursa foto

Lada de zestre 29

Manu Chao e cunoscut pentru mesajul social al pieselor sale. El cântă despre realitățile zilelor noastre: imigrație, viața în ghetou, droguri, categorii sociale defavorizate și rejectate, lupta anti-globalizare, dar și despre iubire, iar ăsta e singurul cântec pe care îl cunosc dedicat unei categorii sociale existente de când lumea, dar pe care o tot ascundem sub preș, oripilați: prostituatele. 

E un cântec absolut superb. Eu îl ador.

Cum mai aterizează lumea pe la mine...

Am tot văzut pe la unul, pe la altul enunțul ”am blog cuminte”. (Vă știți voi care. :)) M-a amuzat. Ei bine, conform aterizărilor pe blogul meu, se pare că eu NU aș avea blog cuminte. Prea multe aterizări cu ”sex” apar pe la mine. Zici că aș fi blog de profil.

”blog sex” – de 47 de ori!!! Bineînțeles că toate au aterizat la cele două postări Sex war runda I și runda II care au legătură cu sexul ca și coada vacii cu ștampila primăriei, pentru că sexul de acolo reprezintă numai categoria la care sunt încadrați bipezii despre care se vorbește, nu implică și ceva ”fierbințeli”. S-or fi așteptat și la vreun video demonstrativ?...

”el slab ea grasă în cuplu” … care o fi problema aici? Ce, nu pot să facă un cuplu? Ba, dacă ar fi să mă iau după ce am auzit de la unii care ar fi practicat, cică sexul e chiar bun… (că tot vorbim despre sex). Na, că acum măcar știu de ce o să aterizeze la mine pe blog căutătorii de sex.

Despre căutători de amor nu mai vorbim că am vreo 60 de cercetători în domeniu. Se pare că scriu cam mult despre subiect. … regret, drăguților / drăguțelor, că nu e tocmai siropos, mustind de inimioare și roz bombon cu picățele.

Dar căutarea care m-a distrat cel mai tare a fost azi: ”ia-mă doamne stinge-mi neamul versuri”.

Nu știam că există și versuri … așa că m-am pus și eu pe căutat, curioasă ca maimuța, Mă gândeam că ar trebui să mă amuz. Și am dat de o tanti, Maria Bucosu, care cânta muzică populară … și m-am pus pe ascultat. Aaa, știți stilul ăla de versuri ”strălucea luna pe cer … și-a căzut o piatră-n baltă”??! Ei, așa-i și asta. Are legătură ”ia-mă doamne stinge-mi neamul” cu restul textului ca nuca-n perete. Măi frate, ăștia or auzi ce cântă, ori îi interesează numai să încapă acolo niște cuvinte pe linia melodică, nu contează că nu au nici o logică?

... cu puțin mov

Ce mai citim ... Distanța nu se măsoară doar în metri

  

Distanța dintre noi - Thrity Umrigar 

 

sursa foto

Cartea prezintă o frescă a societății indiene contemporane, societate dominată de diferențele între caste, de mizerie cruntă, corupție, analfabetism, luptă pentru supraviețuire, neputință și resemnare. Societatea indiană care nu e deloc așa cum o arată filmele de la Bollywood, fabrica de filme indiene, ci e o societate blocată în trecut, într-un sistem de caste ciudat care condamnă pe viață, ori fericește, depinde de ce parte a gardului te naști.

Distanța dintre noi e povestea a două familii din caste diferite, bogații și servitorii, ale căror destine se întrepătrund pe durata unor zeci de ani, totul văzut prin ochii servitoarei Bhima și ai stăpânei Serabai.

Cartea e superbă și merită citită. Eu nu am putut să o las din mână până nu am terminat-o. Autoarea reușește într-un mod excepțional să te facă să vizualizezi faptele, să te îngrozești, să tremuri de nervi, ori de neputință, să trăiești la una cu personajele

Nu am găsit-o în limba română, nu apare pe net că ar fi fost publicată în română, dar există în engleză și alte limbi.

Să mai râdem ... 12



Chestii la care fac cu capul 1

Clișeul: "Dacă viața îți dă lămâi, fă limonadă.” 

Cică ar fi zis-o unul, Dale Carnegie (n-am certitudinea), mare!?! autor american de cărți de literatură despre auto-îmbunătățire, salesmanship (practica de a investiga și a satisface nevoile clienților printr-un proces care să fie eficientă, echitabilă, sincer, reciproc avantajoase și care vizează pe termen lung relație productivă), vorbit în public și abilități interpersonale.(sursa: wikipedia)

sursa foto

Pe unde merge ceva prost, HOP! sare rapid vreun/vreo inteligent(ă) cu limonada.

Cel care a conceput-o s-a vrut spiritual, inovator și, cred, ... amuzant în vanitatea lui idioată. A vrut o expresie mobilizatoare, proptă la moral, ori pe post de cric, să îți tot ridice moralul până în înaltul cerului, bănuiesc, să te lovească optimismul mai dihai ca pe falimentar damblaua.

Cât de tâmpit să fii să crezi că îl ajuți pe unul aflat în pragul colapsului cu fraza asta? Unuia căruia i s-au străpezit dinții de atâtea ”lămâi”, tu vii să-i spui. ”Auzi, ține-o tu tot pe lămâi, dar ... pune-le și niște apă, ... că poate nu ți se mai strepezesc dinții chiar așa de tare.” Din câte știam eu limonada se făcea și cu zahăr, nu numai cu apă. Ori bea toată lumea ca dondoacele apă plată cu lămâie ... fără zahăr, clar.

Să concluzionăm: fă tu, amărâtule, limonadă, dar fără zahăr și fără apă, că pe alea nu ți le dă viața. Dacă ți-ar da zahăr ... clar, nu ai mai simți lămâia, nu? Cu apa ... te descurci tu, ce mare chestie, lasă că nu trebuie să fie plată, că doar nu ești dondoacă, poa' să fie și din balta de sub pod. Nu mai face mofturi, că tot apă e și aia.

Love … and not marriage

Ne-am obișnuit ca poveștile de iubire, ca să fie frumoase, ar trebui să se termine cu: ”și-au făcut nuntă mare care a durat trei zile și trei nopți”, ori ”au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Zău? Și dacă nu-i așa, iubirea pierde ceva din intensitate sau din farmec? Păi de ce? Pentru că așa ne-am obișnuit noi să auzim de când ne citea bunica Povești Nemuritoare, că toate iubirile se termină cu nuntă. … altfel nu ar fi moral, nu? Ce educație am da noi odraslelor dacă doar s-ar iubi protagoniștii (mai ales carnal) și nu s-ar lua cu acte? Ce rușine! Că până și-n telenovele se iubesc, se despart, mai fac și copii, apoi se urăsc cu înfocare … dar tot se iau până la urmă cu nuntă mare și amor ca-n prima zi.

În concluzie, dacă nu-i cu nuntă, nu e bine. Nici moral, dar nici altfel.

sursa foto

O discuție pe tema asta am avut-o azi cu o duduie care desființa toate filmele cu amor care nu-s cu nunta la final, preferând însă niște stupizenii (că pe unele le mai văzusem și eu) numai pentru că erau cu happy-end, extaziindu-se toată când zicea ”nuuuuuntăăăă” și oftând de ziceai că s-a sfârșit pământul, încât mi-a devenit cât se poate de clar că aia era dorința ei cea mai fierbinte în viață ... nunta!. Și-am stat și m-am gândit care-i filmul romantic care mie mi-a plăcut și nu-i cu nunta la final … Mi-am adus aminte de Pacientul englez de care am mai scris, dar nu e totuși preferatul meu la capitolul ăsta. Preferatul e ”The love letter” din 1998 cu Scott Campbell în rolul principal. Sirop și ireal pân' la loc comanda. L-am văzut pe youtube acum vreo doi ani. Finalul e oarecum forțat și … răsuflat, în opinia mea. Trebuia, vezi Doamne, să lase o portiță deschisă speranței, că altfel realizatorii pierdeau duduile romantice de cliente, dar filmul e captivant până la ultimele două minute. Acolo își dă cu stângul în dreptul introducând ceva ce nu apare în povestirea originală scrisă de Jack Finney și publicată pentru prima oară în The Saturday Evening Post pe 1 august 1959. Există multe diferențe între povestirea originală și film … așa-i cu filmele, dar diferențele sunt destul de bine încorporate în firul povestirii. Pare natural. Finalul, însă, se vede că e forțat … și prostesc, cum spuneam.

 Așa că îl recomand ... fără ultimele două minute. Dar dacă sunteți romantici incurabili sigur faza finală nu o să vi se pară răsuflată, ca mie. 

... ori cine zicea că am eu ceva cu iubirea? Uite că recomand și filme romantice :), chiar siropoase.

Nu l-am găsit cu subtitrare. 

Fără subtitrare - Aici

Ia să vă aud cu romanțosul preferat. Poa' să fie și cu nuuuuuuntăăăă! :)

Lada de zestre 28

 

Să mai râdem ... 11

Nu-ți place cum arăți?

Relax! Avem aici soluția :)): 

sursa foto

Pe principiul: ”Suntem tari când nu ne știe nimeni”

Ați observat ce tari în gură sunt cei mai mulți dintre cei care comentează pe bloguri sub pavăza anonimatului? Sunt puțini cei care au sânge în instalație și își permit să taie și să spânzure asumându-și o identitate valabilă. La adăpostul anonimatului, însă, mai toți devin zmei. Se umflă talentul în ei ca laptele la fiert. Critică, taie în carne vie, despică firul în patru, de zici că ei au inventat cocoașa la cămilă.

sursa foto

Nu, nu e vorba de încă un dobitoc anonim care mi-a trimis mie vreun comentariu idiot. Eu am avut grijă să fac în așa fel încât comentariile anonime să aterizeze direct în coș, oricât de elogioase ar fi ele. Defilând prin blogosferă am văzut niște comentarii idioate, anonime clar, pe un blog. Analiză literară, frate, nu alta. Și semantică și stilistică, toate la un loc. Și nu, nu era vorba de politică și nici de fotbal, subiecte care nasc pasiuni înflăcărate și unde aproape ne simțim … obligați să ne dăm cu părerea. Nu era vorba nici de gramatică. Dar tot mă apucă dracii, chiar dacă nu e vorba de mine, când văd câte un idiot din ăsta cu analiza chibritului, cu copy/paste din dicționare încercând să îi spună autorului postării că metafora folosită de el în fraza 5, pe rândul 4 nu e bună, ci că ar trebui pusă invers, ori că sensul epitetului X nu e tocmai indicat în conjunctura dată.

Mai du-te mă’ în mă-ta! (cu cratimă) Ce, nu te-a lăsat profesoara de română să faci analiză literară la școală și ești frustrat? Ori oi vrea să ”te faci” vreun Eugen Simion II și trebuie să practici și tu undeva?

Ce o fi așa greu de priceput că pe un blog încadrat la categoria personal fiecare bate câmpii cum vrea? Că aia e lunca lui și zburdă pe acolo  și behăie cum vrea? Cui nu-i place … via! Dacă pe ăla îl pocnește Erato-n freză și spune, chinuit de talent, la el pe blog, că s-a uitat la stelele roșii care-i aminteau de ochii iubitei lui, Marinuș din corcoduș, ce treabă ai tu, Neica Nimeni, să vii să îi atragi atenția că nu există stele roșii? Te-a întrebat cineva? Și dacă el le-o fi văzut prin filtru roșu? Atunci clar le-a văzut roșii, idiotule!

Și dacă X spune la el pe blog că crede în Dumnezeu și în faptul că ce ne e scris, în frunte ne e pus, oricât ne-am da noi cu fundul de pământ, ce vii tu, Gică Contra, să îl faci pe ăla albie de porci pentru că crede? Tu nu crezi? OK, clar, am priceput, dar nu trebuie să-l iei pe ăla la șuturi, pentru că el crede.

Și uite așa iar ajung la eterna poveste: românul s-a născut atotcunoscător, cu critica pe limbă și cu biciul în mână, DAR ... cu simțul responsabilității atrofiat.

Filme de văzut 10 - Tangled (2010)

sursa foto

Dacă aveți nevoie să vă amuzați un pic, iată o idee: Tangled din 2010. O poveste animată pentru toate vârstele. Are de toate: regi, regine și castele, vrăjitoarea cea rea, hoți, animale fermecate, idioți etc. etc. Râsul garantat. Personajul preferat? Calul. E cel mai haios.... numai uitați-vă la mutra lui. No.2? Cameleonul.

De văzut online cu subtitrare: Link .

La finalul următor va fi ora ...

P.S. Orologiu solar. La 12 ziua marca ora printr-o salvă de (mini)tun. Actualmente piesă de muzeu ... adică defect.

Mondays

sursa foto