miercuri, 25 septembrie 2013

Punct


Azi e ultima zi din fosta mea viață. Vă ziceam acum ceva timp că trebuie să mă mut. Ei, bine, mi-a ascultat Dumnezeu dorința, numai că, așa cum mi se întâmplă mie de cele mai multe ori, rezultatul final e altul decât în proiectul meu. Eu chiar trebuie să am grijă ce îmi doresc, pentru că se împlinește ... pe dos.
sursa foto
Mâine o iau pe un alt drum. Mă mut. Nu cum voiam eu și nici unde voiam eu. Plec cu un gust amar. Nu sunt plină de entuziasm și nici de nerăbdare. Nu îmi fac speranțe și nici iluzii de mai bine. Știu că nu va fi. Nu cred în minuni și nici în povești cu zâne. Nu visez cai verzi pe pereți și nici nu mă mai îmbăt cu apă rece. Încerc numai să îmi păstrez calmul și luciditatea, să nu o iau razna și să nu mă prăbușesc. Ce o fi ... o fi! O să văd la momentul respectiv.
Ăsta nu-i pesimism, ci realism.
O să dispar pentru un timp din virtual. Sper să revin într-o zi cu chef de viață și de scris. Până atunci, să vă fie bine.
>:D<

miercuri, 18 septembrie 2013

”În lume, numai vârstele omului se schimbă, restul se fardează”


... cu Ileana Vulpescu despre lume
V-am mai spus pe undeva că îmi place cum scrie doamna aceasta, nu vă mai obosesc cu asta. Știu că pare infantilitate înșiruirea asta de citate, dar sunt multe pe care nu am putut să le las de o parte, așa că le-am grupat tematic și o să vă bombardez cu ele.

  1. În Renaştere a fost o vreme când, mai ales la teatru, femeile purtau rochii din care le ieşeau complet ţâţele, celor care le-aveau frumoase – asta se-nţelege. Astăzi nu se mai ţine seama de-a arăta numai ce e frumos. Astăzi se poartă «dezinhibarea». Arăţi ce ai, nepăsându-ţi că e frumos sau nu. Mini-jupele-ţi oferă şi picioare de sculptat, dar şi burlane, stâlpi de telegraf, sau «ciocănele» de găină subnutrită. Moda vine şi trece fără urme de neşters. De neşters este incultura, dispreţul pentru gramatică, pentru istorie, pentru limbă, pentru dicţionare; este pauperizarea intelectuală. 
  2. Lipsa de educaţie poate fi invocată până la 20, hai 25 de ani. După aceea, nici dacă singura locuinţă şi mamă ţi-au fost maidanul, nu mai poţi invoca lipsa de educaţie. Vine-o vreme când mintea proprie îţi este un educator suficient.
  3. Când ajungi la cheremul oamenilor îţi vine să-ţi iei câmpii.
  4. Omul e adaptabil ca microbii şi ca viruşii, iar memoria lui este ca lichidul care ia forma vasului în care-l torni.
  5. În fruntea bucatelor nu te pot împinge decât orgoliul şi datul din coate
  6. Când vezi cât de adaptabil este omul, cât de cameleonic la bine şi la rău, oscilezi între două atitudini: să rămâi mut de admiraţie sau mut de groază în faţa acestei lipse de limite.
  7. Când începe să-ţi fie teamă de semeni şi când trebuie să-ţi cântărești fiecare cuvânt – fiindcă marea primejdie o reprezintă cuvintele, primejdie mai mare şi decât faptele - chiar dacă eşti tânăr, bucuria vieţii - dacă există - se-ntunecă.
  8. E greu oricui să-nfrunte bănuiala şi rezerva celor pe care nu-i poate ocoli.
  9. E multă lume care spune «eu aşa ceva n-aş putea face», când i se relatează anumite situaţii în care te poate pune viaţa
  10. Prin cuvântul «ruşine», ţăranul înţelege nu numai teama de-a săvârşi şi de-a i se descoperi fapte urâte, nu numai pudoarea, dar şi teama de ridicol. Pentru Maica, vorba asta era mult mai cuprinzătoare decât pentru orice intelectual. Când zice ţăranul «să nu te faci de râs ori de ruşine», ideea de ridicol este la fel de puternică, dacă nu chiar mai mult decât cea de-a nu te da de gol cu un lucru urât, nepermis
  11. «Uite-aşa ţi se face dor de moarte. Ca să nu mai vezi, să nu mai auzi».
  12. Mort să fii că are cine să te uite.
  13. Răul e scris pe aramă, binele — pe nisip
  14. Eu pot să număr pe degete prietenii pe care-i am, dar cu ei vorbesc cum aş vorbi cu mine. Iar cu lumea-n general ce rost are să stai de vorbă dacă nu spui ce gândești?
  15. Mai întâi, trebuie să te pui în locul altuia şi după aceea să-l judeci
  16. Lumea-i foarte generoasă când e vorba să te-mproaşte cu lături, foarte generoasă.
  17. Cine-ncepe să-nţeleagă mecanismele sociale nu mai e copil.
  18. Doctor în litere şi-n filozofie magna cum laude, şi trebuie să am pe cineva sus ca să pot bate la maşină...?!
  19. Când ajungi să-ţi câștigi singur existenţa... Şi s-o mai câștigi şi pe-a altora — e mai greu s-o mai iei metodic, ca la şcoală, sau cum ar trebui să fie la şcoală, şi să-nveţi ce n-ai învăţat când ar fi fost vremea de-nvăţat
  20. Dacă vrei, cât de cât, să fii drept cu altul, pune-te-n locul lui”,
  21. Sunt atât de puţini oameni care te-ascultă cu-adevărat şi nu se simt îndreptăţiţi s-azvârle-n tine cu piatra 
  22. Nimic nu este mai greu de demonstrat decât ceea ce n-ai făcut.

luni, 9 septembrie 2013

Iertare

 
”Fericit cel ce nu așteaptă nimic de la nimeni, căci acela nu va fi dezamăgit.”
Se zice că pentru liniștea sufletului tău e bine să ierți relele ce ți-au fost făcute, că iertând îți ușurezi sufletul, te împaci cu lumea și cu tine însuți și poți să mergi mai departe. Neiertând, rămâi prins între două lumi și nu îți găsești liniștea. Ușor de zis! Nu doare gura pe nimeni să dea indicații și să emită teorii. Problema e: poți? Poți să ierți chiar orice? Nu vorbim acum de faptul că la școală nu m-a lăsat Florica să copiez și eu la fizică și am luat notă mică, nici că Maricica mi l-a ”furat” pe Ionel, deși eu nu ieșeam cu el, dar ea știa că-mi place și ar fi trebuit să nu îl ia, nu? Nici că vecina de la 3 și-a scuturat preșul peste rufele mele proaspăt spălate, nici că primarul s-a găsit să facă un loc de joacă pentru copii exact sub balconul meu, nici că Gigel a trecut cu mașina pe sub nasul meu și putea să mă ia și pe mine, nu să mă lase să mă topesc pe trotuar la 40 de grade și să mă înghesui cu toți ghiolbanii la troleu.
Astea-s abureli! Mă refer la acele momente din viață când oameni apropiați rănesc profund, când cei care ar trebui să te protejeze, te atacă, când cei pe care ar trebui să poți conta, te lasă de izbeliște, când prietenii se dau la fund, ori te bârfesc cu spor, când iubirea vieții te minte cu nerușinare, ori afli și tu, după ce știe tot târgul, că de vreo 5 luni el umblă cu altul/alta. Când afli în ziua preavizului că acei colegi amabili și drăguți, te bârfeau, de fapt, la șef în fiecare zi, când prietenii ”dispar” pentru că ai zis că nu poți să le girezi împrumutul la casă, ori când te sună banca să îți spună că ești bun de plată pentru că prietena ta, Mărioara, nu și-a plătit de 'nșpe luni rata la împrumutul la care tu ai avut proasta idee să o girezi și nu a avut nici măcar bunul simț să îți spună ea etc.
Oare chiar poți să ierți așa ușor? Poți să treci mai departe ca și cum nimic nu ar fi fost când lumea ta se prăbușește și singura ta vină e că ai avut încredere ca boul? Încerc să înțeleg, dar nu garantez că am să și pot. Cât despre iertare ... sunt chestii peste care nu pot să trec, chiar dacă încerc. Când încrederea se rupe... chiar dacă înnod firul ăla, nu mai e cea fost. Mereu va fi acolo ”un nod”, pe care tu n-o să-l poți ascunde și nici eu nu o să mă pot preface că nu-l văd, iar asta e independent de voință. Nu e ca-n reclama la Adidas: ”Dacă vrei, poți!”.

sâmbătă, 7 septembrie 2013

Eu când o să fiu mare … (2)


Nu îmi mai amintesc exact ce am răspuns eu în școala primară la întrebarea despre ce vreau să fiu când o să fiu mare, întrebare inevitabilă a generației mele, de altfel. Știu că, copil fiind, mi-aș fi dorit să fiu arheolog. Asta sub influența unor filme și cărți fascinante pe care le savuram la vremea respectivă, despre descoperirea urmelor unor civilizații de mult apuse. Și azi mai păstrez sentimente aparte pentru ramura asta a istoriei. Încă mă fascinează. Dar la fel ca în Micul prinț adulții m-au descurajat și am înțeles treptat că într-o Românie comunistă, arheologia nu are fascinația din cărți. Cred că nici în România de azi nu fascinează mai mult.
Mi-am dorit să fiu cântăreață, clar, cine nu și-a dorit? Chestie care i-a dat frisoane maică-mii pentru care a fi artist nu era o meserie. Noroc că nu mă dădea talentul afară din casă și după câteva reprezentații prin corul școlii, am priceput că e mai bine să behăi un pic la proba de muzică și să fii lăsat în pace (considerat afon), decât să ți se strice tot timpul liber cu repeții pentru serbări și spectacole.
În clasa a VIII-a aș fi vrut să merg la un liceu economic. Ei, ași! Maică-mea a fost complet împotrivă. ”Nu, te duci la Sanitar!” Nu mi-au plăcut niciodată spitalele, dar maică-mea lucrând într-unul avea o idee fixă: liceu sanitar și apoi medicină. Am picat cu succes, clar. Cu media cu care am fost respinsă la sanitar aș fi intrat lejer la economicul meu, dar … cine știa mai bine? Eu? Sigur că nu.
Așa că am aterizat cu succes pe locurile rămase la un liceu de construcții, unde, surpriză, am trăit cei mai frumoși ani din viața mea. Am avut o gașcă nebună, nebună cu care am păstrat legătura și după terminarea celor 4 ani. Bătăi de cap cu școala n-am avut, că nici cerințele nu erau exagerate. … nu eram mate-fizică, nu? Dar de distrat m-am distrat la maxim. Am profitat de fiecare moment și fiecare ocazie ivită și am fost perfect de acord cu zicerea conform căreia cea mai frumoasă viață e aia de liceu. Eu am trăit-o din plin.
sursa foto
Când a venit vorba de facultate … ce să fie, ce să fie? Habar n-aveam! Își dădeau toți cu părerea. Pentru mine nu prezenta nimic atracție deosebită. Era o confuzie inimaginabilă în capul meu. Și vine o verișoară, profesoară de franceză, într-o zi pe la mine și-mi zice: ”Dă la litere că stai bine cu româna. La franceză te ajut eu.”
E greu să spui ce ți-ar plăcea, până nu experimentezi. Cel puțin așa a fost în cazul meu. Abia când am ”experimentat literele” mi-am dat seama că nu-i de mine. Mă enervam prea mult. Mă storcea ca pe lămâie, nervos și emoțional. Când am descoperit calculatoarele, am știut exact că aia chiar vreau să învăț. Și m-am mai dus încă niște ani la școală. Nu am profesat decât 8 luni în meseria înscrisă pe diploma de absolvire și încă vreo 5 ani într-o meserie în care îmi puteam utiliza cunoștințele, dar care era complet diferită. Ciudat însă, cum o meserie care nu mi-a plăcut deloc pentru că mi se părea extrem de plictisitoare, mi-a oferit momente minunate datorită colectivului din care am făcut parte. Eu am avut norocul să lucrez undeva unde mă duceam de drag la muncă. Știu că sună a SF, dar e adevărat.
Însă abia când am început să îi mai fac prietenei mele, învățătoare, câte o fișă de lucru, câte un program de serbare, câte un caiet de exerciții, abia atunci am înțeles ce îmi place cu adevărat să fac: cărți pentru copii. Și m-am ținut de chestia asta o bună bucată de timp. Nici o altă muncă nu mi-a adus satisfacții mai mari, chiar dacă mi-a adus mai mulți bani.
Și uite cum am făcut niște școli și niște cursuri care nu au nimic de-a face cu ce îmi place mie să fac. E adevărat că pentru asta mi-au fost de ajutor și unele dintre studii și ”experimentarea literelor”, dar nu m-am pregătit la propriu pentru asta.
Și așa sunt mulți. Sunt mulți cei care fac niște studii pe care nu le vor aplica niciodată într-o profesie, ori constată că nu au nimic în comun cu meseria respectivă. Sunt mulți cei care fac în scârbă o meserie, ori o fac numai pentru că au nevoie de bani, căci, până la urmă, la asta se cam reduce totul: la bani. Câte mutre acre nu ați văzut pe la locurile de muncă sau pe unde umblați zilnic? În momentul în care îți place ceea ce faci, asta se vede pe fața ta și se vede în rezultatul muncii tale. Atunci ești omul potrivit la locul potrivit.
La 17-18 ani e greu să știi ceea ce ți s-ar potrivi. Cel puțin mie mi-a fost. Pluteam într-o sfântă nehotărâre de zile mari. Din ce mă gândeam, din ce eram mai confuză, pentru că niciuna din perspective nu mi se părea fascinantă. Atâta timp cât nu experimentezi ceva, nu poți să știi dacă îți place sau nu, nu poți să știi ce ți se potrivește sau nu și atunci te lași ghidat de alții (sau obligat de ei :)). Uneori ai noroc să descoperi că prima alegere a fost bună, alteori trece ceva timp până să afli care îți e rostul, dar sunt și nefericiți care nu or să afle niciodată.
Ieri am auzit o replică genială:
 ”Dacă ai norocul să faci ceea ce-ți place, nu vei munci nici măcar o zi în toată viața ta.”

vineri, 6 septembrie 2013

M-aș așeza cu capu-n pumni și-aș plânge ...

 

M-aș așeza cu capu-n pumni și-aș plânge  

pentru destinul meu ursuz de cuc,

că nu pot la sfârșit nimic să duc,

aș plânge lacrimi, ca să curgă sânge.

Să mi se scurgă sângele din vine

în bălțile finalului de veac,

să pară că vorbesc, dar eu să tac,

să tac în gura mare despre tine.

Să tac iubirea mea adânc-bolnavă,

să tac și fulgerul că te-aș zdrobi,

să tac ca încleștatul de gingii,

să tac și a revanșă, a gâlceavă.

M-aș plânge pân-la os și pân-la nume

prin ochi, ca lacrima să ies din lume.

                                         (”Bocetul epuizant” - Adrian Păunescu)