Nu îmi mai amintesc exact ce am răspuns eu în școala primară la întrebarea despre ce vreau să fiu când o să fiu mare, întrebare inevitabilă a generației mele, de altfel. Știu că, copil fiind, mi-aș fi dorit să fiu arheolog. Asta sub influența unor filme și cărți fascinante pe care le savuram la vremea respectivă, despre descoperirea urmelor unor civilizații de mult apuse. Și azi mai păstrez sentimente aparte pentru ramura asta a istoriei. Încă mă fascinează. Dar la fel ca în Micul prinț adulții m-au descurajat și am înțeles treptat că într-o Românie comunistă, arheologia nu are fascinația din cărți. Cred că nici în România de azi nu fascinează mai mult.
Mi-am dorit să fiu cântăreață, clar, cine nu și-a dorit? Chestie care i-a dat frisoane maică-mii pentru care a fi artist nu era o meserie. Noroc că nu mă dădea talentul afară din casă și după câteva reprezentații prin corul școlii, am priceput că e mai bine să behăi un pic la proba de muzică și să fii lăsat în pace (considerat afon), decât să ți se strice tot timpul liber cu repeții pentru serbări și spectacole.
În clasa a VIII-a aș fi vrut să merg la un liceu economic. Ei, ași! Maică-mea a fost complet împotrivă. ”Nu, te duci la Sanitar!” Nu mi-au plăcut niciodată spitalele, dar maică-mea lucrând într-unul avea o idee fixă: liceu sanitar și apoi medicină. Am picat cu succes, clar. Cu media cu care am fost respinsă la sanitar aș fi intrat lejer la economicul meu, dar … cine știa mai bine? Eu? Sigur că nu.
Așa că am aterizat cu succes pe locurile rămase la un liceu de construcții, unde, surpriză, am trăit cei mai frumoși ani din viața mea. Am avut o gașcă nebună, nebună cu care am păstrat legătura și după terminarea celor 4 ani. Bătăi de cap cu școala n-am avut, că nici cerințele nu erau exagerate. … nu eram mate-fizică, nu? Dar de distrat m-am distrat la maxim. Am profitat de fiecare moment și fiecare ocazie ivită și am fost perfect de acord cu zicerea conform căreia cea mai frumoasă viață e aia de liceu. Eu am trăit-o din plin.
Când a venit vorba de facultate … ce să fie, ce să fie? Habar n-aveam! Își dădeau toți cu părerea. Pentru mine nu prezenta nimic atracție deosebită. Era o confuzie inimaginabilă în capul meu. Și vine o verișoară, profesoară de franceză, într-o zi pe la mine și-mi zice:
”Dă la litere că stai bine cu româna. La franceză te ajut eu.”
E greu să spui ce ți-ar plăcea, până nu experimentezi. Cel puțin așa a fost în cazul meu. Abia când am ”experimentat literele” mi-am dat seama că nu-i de mine. Mă enervam prea mult. Mă storcea ca pe lămâie, nervos și emoțional. Când am descoperit calculatoarele, am știut exact că aia chiar vreau să învăț. Și m-am mai dus încă niște ani la școală. Nu am profesat decât 8 luni în meseria înscrisă pe diploma de absolvire și încă vreo 5 ani într-o meserie în care îmi puteam utiliza cunoștințele, dar care era complet diferită. Ciudat însă, cum o meserie care nu mi-a plăcut deloc pentru că mi se părea extrem de plictisitoare, mi-a oferit momente minunate datorită colectivului din care am făcut parte. Eu am avut norocul să lucrez undeva unde mă duceam de drag la muncă. Știu că sună a SF, dar e adevărat.
Însă abia când am început să îi mai fac prietenei mele, învățătoare, câte o fișă de lucru, câte un program de serbare, câte un caiet de exerciții, abia atunci am înțeles ce îmi place cu adevărat să fac: cărți pentru copii. Și m-am ținut de chestia asta o bună bucată de timp. Nici o altă muncă nu mi-a adus satisfacții mai mari, chiar dacă mi-a adus mai mulți bani.
Și uite cum am făcut niște școli și niște cursuri care nu au nimic de-a face cu ce îmi place mie să fac. E adevărat că pentru asta mi-au fost de ajutor și unele dintre studii și ”experimentarea literelor”, dar nu m-am pregătit la propriu pentru asta.
Și așa sunt mulți. Sunt mulți cei care fac niște studii pe care nu le vor aplica niciodată într-o profesie, ori constată că nu au nimic în comun cu meseria respectivă. Sunt mulți cei care fac în scârbă o meserie, ori o fac numai pentru că au nevoie de bani, căci, până la urmă, la asta se cam reduce totul: la bani. Câte mutre acre nu ați văzut pe la locurile de muncă sau pe unde umblați zilnic? În momentul în care îți place ceea ce faci, asta se vede pe fața ta și se vede în rezultatul muncii tale. Atunci ești omul potrivit la locul potrivit.
La 17-18 ani e greu să știi ceea ce ți s-ar potrivi. Cel puțin mie mi-a fost. Pluteam într-o sfântă nehotărâre de zile mari. Din ce mă gândeam, din ce eram mai confuză, pentru că niciuna din perspective nu mi se părea fascinantă. Atâta timp cât nu experimentezi ceva, nu poți să știi dacă îți place sau nu, nu poți să știi ce ți se potrivește sau nu și atunci te lași ghidat de alții (sau obligat de ei :)). Uneori ai noroc să descoperi că prima alegere a fost bună, alteori trece ceva timp până să afli care îți e rostul, dar sunt și nefericiți care nu or să afle niciodată.
Ieri am auzit o replică genială:
”Dacă ai norocul să faci ceea ce-ți place, nu vei munci nici măcar o zi în toată viața ta.”
