Oricum ai face, peste 10 ani tot regreți

Femeile sunt de pe Venus și bărbații de pe Marte. Adevărat! Suntem la zeci de mii de ani distanță și, în mod clar, nu vorbim aceeași limbă. Când credem că ne-am găsit sufletul pereche, sunt doar hormonii care colcăie de zor la mansardă. Și e bine că e așa, pentru că altfel nu ne-am mai căsători, nu am mai face copii, nu am mai sta până la adânci bătrânețe împreună tolerându-ne și făcând compromisuri.

Dragostea ține 3 ani zic unii. Eu aș zice că și mai puțin. Dar 3 ani e un număr rezonabil. Până atunci ajungi să te cunoști cât de cât, după care începe să îți pută pe ici pe colo. Ba că te-ai cam săturat să îi aduni ciorapii și chiloții de prin toate cotloanele, ba că nu te mai amuză gura lui slobodă, ba că a făcut burtă etc. Nu-i bai, că și el, cu siguranță, gândește la fel. Mai mult ca sigur că nu mai ești zâna aia veșnic aranjată și proaspătă ca o floare numa' bună de cules. Ba, nu te mai aranjezi că ... ”pentru ce? cine mă vede?”, de parcă ai fi făcut-o până atunci cu unica intenție să prinzi în plasă vreun amărât de idiot și să-l prostești să te ia, salvându-te astfel de la stigmatul de fată bătrână. Ba, tragi pe tine un tricou lălâi, că e confortabil, și nu te mai piepteni pentru că ”las că-i bine și așa”. Doar nu oi fi crezând că ești vreo frumusețe la 6 dimineața, cu părul ca Revoluția Franceză și ochii cârpiți de somn. Vezi să nu!

Nu, clar, odată ce hormonii s-au potolit și pe măsură ce creierul se răcorește începi să vezi cu ce te-ai pricopsit. Și vezi că zâna nu-i chiar zână, și Făt-Frumos nu e, de fapt, prea departe de toți ăia pe care nu-i voiai. Dacă ți-a clocotit creierul prea tare și nu te-ai mai putut uitat și la altceva, ghinion! Ești fericitul câștigător al unei relații de rahat cu un om cu care nu ai, poate, nimic în comun. Deci, ce-ți rămâne după, să zicem, cei 3 ani? Marele NIMIC? Dacă mai vezi una, alta și mai ții și cont de ele, norocul tău, mai reușiți să mai schimbați o vorbă, alta decât ”vezi că n-am cămașă” sau ”ce mâncăm?” Și chiar și așa, dragostea se duce. El nu te mai curtează, tu nu îl mai inciți, ajungeți să dormiți în paturi separate, sexul devine pasăre rară, tot ce v-a adus împreună cândva pare așa de departe și vă mințiți frumos că e bine și că așa trebuie să fie. Și el începe să se uite lung după una sau ii face ochi dulci vreunei colege, pe tine te flatează complimentele vreunui idiot, nu că ar fi de soi, ci doar pentru că nu le-ai mai auzit de mult și îți fac bine. Și, poate, el se culcă cu colega, și tu cu idiotul, doar așa, pentru variație, să simțiți că mai trăiți, că n-ați murit deja, că încă vă dorește cineva. Face bine la moral și la creierul ăla în care iar colcăie hormonul. Și poate afli că el a călcat în străchini și, ori te faci că nu știi ce știe tot târgul, pentru că tu ești ”o duamnă” și, astfel, viața merge mai departe, în același ritm infect, ori faci scene, și plângi și urli și-ți blestemi zilele, sau poate află el și-ți trage și vreo bătaie soră cu moartea, ca să pricepi . Și poate divorțați și vă certați ca chiorii pe copii și pe averi... sau poate nu. Ori după un circ de pomină, cu asistența cât mai lărgită, vă împăcați de dragul copiilor, sau mai știe dracul al cui și continuați o existență anostă și cu gust amar.

Cum zicea Aristotel, bată-l-ar cucii: ”Oricum ai face, peste 10 ani tot regreți.”, deși n-ai recunoaște-o nici să te pice cu ceară.

Absolvent de grădiniță

M-am obișnuit în ultimii ani să tot văd absolvenți de liceu cu robă și tocă de zici că au absolvit Sorbona. Nu mai pare nimic ieșit din comun. Copiem în draci....nu numai lucrări de diplomă. Totuși, până ieri nu am văzut absolvenți de grădiniță mândri purtători de robă. Din păcate, aflu că eu sunt în urmă cu știrile, că, de fapt, poanta e deja veche.

Frate, mai lipsește să îl îmbrăcați așa și la absolvirea a 9 luni de stat în burta mă-sii, că doar tot final de ciclu e și ăla. Vedeți cum faceți să iasă gata îmbrăcat, dacă se poate.

Dragele mele idioate...

Mă întreb când lumea asta o să înceteze să mai pună carul înaintea boilor. Toți lucrează la efecte, dar nimeni nu pare să ia în seamă cauzele. Toți tâmpiții vin să interzică, ba una, ba alta. Vrei să interzici avortul... OK! dar ce pui în loc? Bine că se propovăduiește păcatul în școli, dar nu se face o oră de educație sexuală. Nuuuu, că e rușine! Cum să vorbești despre așa ceva?!?!?!? Lasă că ei nu vorbesc, fac! Și apoi vă treziți cu mame minore, avorturi și copii abandonați..., cu femei care habar n-au ce e contracepția și bărbați cărora nici măcar nu le trece prin cap că ar avea și o oarecare responsabilitate pentru plăcerea de X minute...
Mă întreb câte din idioatele și mucoasele alea care au ieșit la marșul pentru interzicerea avortului au cunoscut în viața reală, nu aia imaginară pe care le-a lipit-o religia pe creier, vreo femeie obligată să procreeze la nesfârșit în anii comunismului, vreun copil (acum adult) rămas fara mamă din cauza interzicerii avortului și lipsei contracepției în anii ăia, vreun copil crescut prin orfelinatele comuniste?
Mă întreb câte dintre idioatele astea s-ar mai simți așa solidare cu interzicerea avortului dacă dacă s-ar trezi, într-o zi, cu o sarcină nedorită.
Dragele mele idioate, e tot ce vă doresc! Să vă dea Dumnezeul vostru măcar o sarcină pe care să nu o fi planificat și pe care să nu o fi putut evita! Așa să v-ajute Dumnezeu!

Pe mama voastră de cunoscători!

 

sursa foto

Postarea asta-i descărcarea sacului cu nervi și cearta mea cu mine însămi și cu idioții din viața mea reală. Nu, nu-mi plâng de milă și nici nu cer nimic. Nu vreau consolări și nici încurajări, iar de critici sunt sătulă până-n gât. Simțeam numai nevoia să vomit undeva toată acreala asta care amenință să mă sufoce. Iar ăsta-i locul unde nu incomodez pe nimeni, cred eu, că-i bucata mea de tarla. Cui nu-i place … click pe X-ul din colțul dreapta sus, vă rog și s-aveți o seară bună.

Im stack! Sună mai simplu în engleză. Dracu' știe de ce toate sună mai simplu și mai clar în engleză. Ăștia or fi înțeles că ce-i complicat mai mult încurcă. M-am blocat undeva și nu mai reușesc să mă mișc. Oriîncotro încerc să o iau … pac! Una în freză. Nimic nu-mi iese. Toate-s cu curu-n sus. De mult nu mi-a mai mers așa nașpa. Parcă-s robot programat să repete la nesfârșit același progrămel de rahat și ăla cu eroare. S-a ars un circuit și ăsta se învârte ca tâmpitul până face gaură-n podea.

Nu încerc să arunc vina în cârca nimănui. Nu o să mă încălzească cu nimic dacă găsesc pe altul vinovat. … ori poate numai dacă aș putea să îi dau doi pumni în freză, poate m-aș simți mai bine măcar pe moment. M-aș răcori.

Și ghinion de-ar fi… mai ducă-l sfinții de ghinion că se mai și termină. Ăsta, nu! s-a lipit de mine ca timbrul de scrisoare și mai fă-i vânt dacă poți.

Nu cred în vrăji, zodiace, superstiții de genul 13, nici în mâțe negre că am avut 3 în casă, copil fiind, nici în alte aiureli, deși, poate, altul ar fi intrat la idei. Totuși, ceva nu bate bine și simt că-mi pierd și răbdarea și puterile. Cam văd stele verzi de la atâta luat în freză. Dac-o fi numai o fază proastă, **te-o Hector, că e cam lungă, deja începe să miroase a telenovelă proastă.

Sunt sătulă de consolări de genul:”Se putea și mai rău”, sunt sătulă de mesaje ”mobilizatoare” rupte din cărțile care te învață orice, pe care le debitează toate duduile la modă azi, gen: ”Depinde numai de tine”, ”Toată forța stă în tine” ”Ajută-te singur” bla, bla, bla și alte aberații de genul ăsta, teorii emise de oameni care încă nu au dat cu capul suficient de tare de pragul de sus, încât să îl vadă și pe cel de jos. Sunt sătulă și de atotcunoscătorii cu ”Ți-am spus eu!”.

Măi, ”pricepuților la orice”, eu am învățat un lucru în viața asta și o să îl țin minte cât oi trăi, că l-am învățat pe pielea mea, iar lecțiile astea nu se uită: Nu pot să-l judec pe altul atâta timp cât nu am trăit aceeași experiență ca și el, pentru că aș fi extrem de subiectivă. Din afară lucrurile par mult mai simple totdeauna, asemănătoare și poate mult mai clare, iar la datul cu părerea în necunoștință de cauză suntem campioni. Întotdeauna e ușor de pe margine. Mai nașpa e când ești în cauză. Și dacă creierul ăluia în cauză se blochează la un moment dat, că se mai și blochează... faptul că vii tu să-ți arăți inteligența sclipitoare sau spiritul critic, nu ajută la nimic. Dacă n-ai o soluție concretă, mai bine taci!

Eternii nostalgici

M-am uitat pe FB la un album intitulat sugestiv: ”Să nu uităm!” După cum, poate,  vă închipuiți, erau fotografii din, cum vreți să-i spuneți: ”Epoca comunistă”, Epoca ”de Aur”, ”Vremea Împușcatului” ... e la alegere. Da, mă uit ori de câte ori am ocazia la astfel de documente pentru că mă regăsesc în fiecare dintre pozele alea și trăiesc sentimente pe care le-am crezut de mult duse. ...și ca sa nu uit! Să nu uit, de fiecare dată când dau de greu și mă vait, să nu uit că a fost și mai greu. Că a fost inimaginabil și că NU, nici în cele mai rele momente ale vieții mele NU regret nici măcar o secundă timpurile acelea.

Nu am trăit din plin anii aceia. Eram la începuturile conștientizării când s-a stricat căruța, dar am trăit suficient cât să îmi amintesc și suficient cât să nu regret niciodată acei ani.

Ce să regret? Rafturile goale de la alimentara de peste stradă unde în afară de paté mare la 3lei, de care îmi mai amintesc și acum că era cu niște linii verzi pe ”capac”, în afară de sardine in ulei (cred că sardine erau...) și apă minerală și vermut, bătea vântul? Să îmi amintesc de vânzătoarele de la alimentara care se credeau împărați pe pământ și care îi vorbeau maică-mii și tuturor muritorilor care intrau acolo de la înălțimea Turnului Eiffel? Să regret cozile interminabile la pâine, unde stăteam o jumătate de zi ca să iau două amărâte de pâini pe cartelă, și alea vai mama lor? Să regret că dacă voiam să mănânc un borcan de iaurt sau să beau un pahar cu lapte mă trezea mama de la 5 dimineața să merg în piață să stau la un rând care părea spirala lui Bivolaru? Nu, nu o să regret așa ceva chiar dacă aud de zeci de ori pe zi că atunci era siguranța zilei de mâine. Da, era siguranța zilei de mâine că te băgau obligatoriu la serviciu, dar nimeni nu spune că nu îți puteai alege serviciul, că nu puteai opta pentru ceva mai bun, dacă nu erai al cuiva. Nu vi se pare că seamănă izbitor cu ziua de azi? Azi ai, cel puțin, șansa să evoluezi în mediul privat ... dacă ești bun.

Aveți impresia că mâncați mai bine atunci? Nu! Mâncați la fel de prost, pentru că nu aveați ce! Și nu îi luăm în calcul pe cei care mai aveau pe la țară un cățel și un purcel.

Comunismul era societatea care îți dădea serviciu ca să mănânci și să mori, pentru că nu aveai prea multe de făcut între, printre cozi interminabile ... la orice.

Dar adevăratul motiv pentru care nu regret nici măcar o secundă vremurile acelea este pentru că azi la 3 dimineața, de exemplu, stăteam și îl citeam pe Houellebecq, pentru că, mereu la masa de seară îmi pun un film, din lunga listă pe care o am în așteptare, pentru că ori de câte ori am chef să aud despre istoria nu știu cărui colț uitat de lume, pot să dau o căutare pe YouTube, pentru că dacă vreau să știu cum arată Insula Pitcairn, dau o căutare pe net, sau mă plimb cu Google Earth și o văd, deoarece, cu siguranță, nu o să ajung vreodată să pun piciorul pe ea, pentru că, dacă vreau să vorbesc cu cineva de la capătul pământului, o pot face, ba îl pot și vedea, ne putem vizita fără interdicții.

Aaaa, că, de fapt, totul se reduce la bani, dacă ai bani le faci pe toate astea și chiar mai multe? Din totdeauna totul s-a redus la bani. Chiar și în comunism. Mie nu îmi putea mama cumpăra pantofi de care îi cumpăra primarul fiică-sii și nici nu mergeam în vacanțe unde se ducea fiică-să, și nici nu puteam accede la funcția pe care o avea ea ... că n-aveam cum! Nu pentru că, poate, nu m-ar fi dus creierul, ci pentru că tata nu era primar!

Societatea umană nu se schimbă. Doar se cosmetizează, însă moravurile rămân aceleași. Problema de fond nu se schimbă sub nici un regim, doar se adaptează, unele sunt mai stricte, altele mai permisive.

Și nu, nu regret nici măcar o clipă acele vremuri, pentru că atunci nu aș fi putut scrie toate astea aici, iar voi nu le-ați fi putut citi, fără ca să ne salte cineva. Și nu aș fi putut să mai văd acele fotografii pe FB  ca să nu uit.

Nu, nu am să uit!

 

Fericiți pân' la adânci bătrâneți...

Lucrez într-un colectiv în care femeile predomină. Și femeile vorbesc ... și vorbesc, și vorbesc. Și-și spun intimități fără nici o jenă...aparent fără să fie interesate, dacă chiar toată lumea e interesată de subiect. Ca și chestia cu dezbrăcatul nonșalant de față cu alte femei, pe principiul ”Ei, lasă, că toate suntem femei!” Și dacă suntem femei, CEEEE?!?! Înseamnă că dacă îmi văd fundul meu trebuie musai să îl văd și pe al tău? Hai sictir!

Mereu am considerat că viața mea intimă mă privește și că ce fac eu după ce ies pe ușa instituției, e treaba mea și nu trebuie să știe colegii sau șefii mei cu cine, când și cum mi-o pun eu. Se pare că eu sunt strâmbă într-o lume în care toată lumea știe că  X, Y și cu Z nu mai dorm cu soții lor de zeci de ani, ci cu fetele (cele care au) și când le întrebi ce dracu' au de nu dorm cu consorții lor au niște reacții de zici că le vorbești de râie. Z are o zi pe săptămână în care TREBUIE ”să se achite de obligațiile conjugale” și se gândește cu groază la ziua aia. Zici că se duce la tăiere, așa reacții are. Încerc să îmi închipui ce partidă de sex mai e și aia... Zău, dacă reușesc! Celelalte ”se întâlnesc ocazional”, dar, din câte înțeleg, ocazionalul ăla se întâmplă la Paște și la Crăciun, în cel mai fericit caz...

Y era în culmea fericirii că îi pleca bărbatul de acasă pentru vreo săptămână. Își făcea niște cruci mari și-i mulțumea lui Dumnezeu de ziceai că a câștigat la loto...

Și vin și mă întreb: De ce dracului mai stați, fraților, împreună dacă sunteți în culmea fericirii când vă pleacă de acasă consortul, dacă ideea de intimitate cu el vă oripilează într-un așa hal? Nu sunteți trăite la Cuca Măcăii, ci în buricul târgului, sunteți școlite, scoase la lumină, cum s-ar zice ... Atunci?!?!?
Vă este frică de statutul de femeie divorțată? Vă este teamă că o să vă dea familiștii afară din țară? Că o să vorbească lumea? ... de parcă așa nu ar vorbi... E de preferat o existență de greață zilnică?

 Ce tristețe! ... mă ia cu greață numai când mă gândesc.

Acasă

Mai aberam eu cu ceva ani în urmă despre ce înseamnă acasă pentru că eu nu mi-am prea găsit niciodată locul. Mereu m-am cam simțit în plus, chiar și în propria casă. Mereu am simțit că locul meu nu e acolo, că ceva lipsește. Și de câte ori m-am tot mutat, sentimentul acela nu a dispărut. Nu, nu e vorba de ceea ce îmi lipsea din ceea ce îmi doream, pentru că nu mi-am dorit niciodată ceva … special, referitor la acasă. Mi-am dorit un loc în care să mă simt bine fără să am nevoie de ceva special pentru asta. Unii spun că acolo unde îți e sufletul, acolo e acasă. Ce înseamnă sufletul? , Familia, omul iubit, prietenii etc. Pe mine nu confortul mă face să mă simt acasă, nici prezența omului iubit, nici familia nu mă face să mă simt acasă. Mi-e drag să-i am aproape, mi-e drag să petrec timpul cu ei, dar persistă același sentiment de … lipsă și nerăbdare, așteptare a … ceva. Ce? Nu știu. Poate acel sentiment de liniște și bine pentru care nu e nevoie de ceva sau cineva anume.

Mi-am zis de multe ori că sunt dereglată, că neregula e la mine, că eu nu sunt capabilă să percep acel ”acasă”. Totuși, pentru liniștea mea sufletească și sănătatea mea mentală am trăit acel sentiment de ”a fi acasă”, culmea, într-un loc în care mergeam pentru prima dată, un loc unde nu cunoșteam pe nimeni și de care nu mă lega nimic. Însă a fost magic. M-a invadat o senzație de calm și mulțumire sufletească, nejustificate, o serenitate care nu m-a părăsit nici măcar o clipă pe parcursul mai multor zile, un sentiment de siguranță la fel de nejustificat și o bucurie ca la întâlnirea cu cineva drag. M-am simțit subit și complet inexplicabil, bine. Fără vreun motiv anume, fără vreo explicație logică. Pentru prima dată am știut că sunt  acasă.

Sper ca într-o zi să mă pot întoarce acolo. Acasă!

Familia ”tradițională”

Azi, la serviciu, când eram pe picior de plecare, a venit o doamnă să semnez petiția pentru familia tradițională. Am spus că eu nu semnez așa ceva. Doamna, foarte mirată: ”Dar de ce?!?!?!” ”Pentru că mi se pare o mare prostie.” Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a ieșit ”prostie” din gură și nu cine știe ce altă perlă.

Mie chestia asta cu ”familia tradițională” mi se pare o nimicnicie de prost gust, așa cum mi s-a părut și ieșirea Firei și bisericii vizavi de lipsa de copii a președintelui, a comentariilor la starea civilă a candidatei la președinție din Republica Moldova și a altor comentarii din astea josnice care s-au mai vehiculat prin gura târgului.

Măi frate, ce treabă am eu cine cu cine și-o trage, dacă și-o trage sau dacă nu și-o trage?

Voi ăștia care vă uitați în gura popilor, a ălora cu merțan și bmw la ușa, care fac bani pe spinarea voastră, a amărâților, care vă sfidează zilnic, care refuză să vă îngroape dacă nu plătiți, care mai dau iama și prin enoriașe, că dau ei dezlegare, voi ăștia, credincioșilor, nu vă gândiți că așa cum voi, cică, ați fi făpturile lui Dumnezeu, tot așa sunt si ăia, homosexualii? Și că dacă Dumnezeu i-a lăsat așa, o avea el un plan? Cine sunteți voi să vă puneți contra planurilor lui? Biblia aia cu care tot faceți paradă zice să îți iubești aproapele. Eu nu zic să-l iubești, zic să-l accepți așa cum e, că nici tu nu ești sfânt.

A, și încă ceva: Dragilor, homosexualitatea nu-i totuna cu pedofilia. Nu vă mai îngrijorați atâta despre cât e de nefiresc ca un bărbat (... sau doi) să crească un copil singur. Sunt atâția bărbați singuri în lumea asta care cresc copii pentru că femeia din familia aia tradițională, pe care o susțineți voi, a fugit în lume și și-o trage cu vreun mascul din o altă familie tradițională.

Uitați-vă în jur, la vecini, la prieteni, căscați ochii și destupați-vă mințile alea încuiate! Familia aia tradițională pe care o susțineți voi nu e un exemplu! Divorțurile curg pe bandă, familiile se destramă, își abandonează copiii, tații din familiile voastre tradiționale își molestează fiicele. Tați de familie tradițională, oameni ”respectabili”, cu funcții importante, se dovedesc a fi pedofili ordinari.

Atunci de ce dracului aș susține eu o astfel de tâmpenie?

Calitatea unui om nu stă în orientarea sexuală, religie sau culoarea pielii. Dacă e să fii un nenorocit, ești, chiar dacă faci parte din cea mai a dracului familie tradițională din univers.

Destupați-vă la minte și dați-vă jos ochelarii ăia de cal!

Aaa, și să nu vă dea Dumnezeu copii sau nepoți cu altă orientare sexuală ca să înțelegeți idioțenia gestului vostru. Ce-o să faceți atunci? O să îi bateți până leșină ca să își vină în fire sau o să îi renegați?

Dor de-o carte...

Mi-e dor de-o carte!

Mi-e dor de-o carte din aia care să mă țină trează până la trei dimineața, pe care să nu mă îndur să o las din mână nici de frica ceasului, nici de teama că o să dorm pe mine la lucru, o carte pe care să o țin cu o mână, în timp ce cu cealaltă bag lingura în gură, fără să îmi pese ce e-n lingură, fără să realizez că de multe ori o duc goală la gură pentru că ochii, creierul și toată ființa mea sunt în altă parte. O carte din aia pe care să n-o las din mână nici când trebuie să mă duc la baie, o carte care să mă rupă de restul lumii și să mă doară-n bascheți că a mai fost vreun cutremur, vreun tzunami, a mai căzut vreun guvern sau iar n-am apă caldă.

De mult nu am mai găsit o astfel de carte. Am tot început zeci de cărți, la unele chiar m-am străduit din răsputeri, le-am dus până dincolo de jumătate, în speranța că poate, poate, mă prinde filmul. Nimic! Degeaba au review-uri beton, degeaba vin cu o grămadă de stele. Ultima carte cât de cât reușită am citit-o acum vreun an, cred.

Oare sunt eu prea mofturoasă, ori literatura a devenit o mare de aiureli?

Avortul între păcat capital și propagandă idioată

Recentele evenimente din Polonia, unde o mâna de idioți cu  putere de decizie vor să anuleze dreptul femeilor de a decide dacă aduc sau nu pe lume o viață mi-au readus în memorie vremurile de tristă amintire în care mamele, mătușile și bunicile noastre erau obligate să dea naștere  ... pe bandă rulantă la progenituri nedorite și neplanificate deoarece o mână de idioți considerau că asa trebuie... Să fătăm ca cățelele (cacofonie asumată), nemăsurat și necenzurat. Comuniștii nu considerau că e un păcat avortul, așa cum o face biserica, ei voiau doar să crească natalitatea, să fim cât mai mulți, să umplem pământul ... așa ca chinezii.

Cu ceva ani în urmă, după Revoluție, am avut șocul să descopăr că interzicerea avortului nu era doar o problemă comunistă sau a țărilor de  categorie inferioară, ba existau chiar și in țări considerate civilizate. Am fost șocată să constat că în țări din UE pe care tâmpiții de noi le consideram civilizate, avortul era interzis și că femeile, pentru a face o întrerupere de sarcină, trebuiau să treacă granița și să facă o întrerupere de sarcină în țări vecine. Mă refer acum la Portugalia prin 2006 care interzicea prin lege avortul, iar femeile mergeau in Spania pentru a face întrerupere de sarcină. Mi s-a părut de neconceput pentru o țara civilizată. Cum poți tu, guvern, să îmi dictezi mie, femeie,  dacă sa fac sau nu un copil? Cu ce drept? O să vii tu, guvern, să mă ajuți să schimb scutecele acelui copil? O să te trezești tu în toiul nopții când are colici, să îl legeni ore în șir fără rezultat? O să te duci tu cu el la doctor? O să îl legeni tu până la orele dimineții? O să te duci tu la muncă în locul meu stoarsă ca o lămâie de nesomn și cu nervii întinși la maximum? Nu, guvernule, tu nu o să faci nimic din toate astea. Crezi că dacă îmi arunci acolo vreo câteva monezi pentru creșterea copilului, niciodată suficiente, ai dreptul să îmi dictezi ce pot și ce nu pot să fac, ce am dreptul și ce nu am dreptul să fac.

Și dacă nu e guvernul ... sare biserica. Biserica, care la fel ca guvernul nu face nimic decât să dea din gură, să emită teorii și să spună vorbe mari, dar concret nu face nimic. E ușor să dai sfaturi și să impui altora reguli și legi pe care tu nu trebuie să le respecți si de care nu ai habar. Aveți impresia că un copil (al altuia, mereu, e clar, nu?) crește cu aer ... și cu legile voastre de 2 lei, dar nu ați stat niciunul lângă un copil care urlă zile întregi din cauza colicilor sau a otitei sau a cine mai știe cărei afecțiuni pe care nici pediatrul nu o descoperă, ci, cel mult, o bănuiește pentru că nu are cine să iți spună ce îl doare. Ghemotocul ăla nu vorbește.
Și veniți voi, o adunătură de masculi (cu tot respectul pentru cei care mai sunt dotați și cu creier) să îmi spuneți mie, femeie, că sunt obligată să dau naștere unui suflet pe care nu mi l-am planificat, pe care nu îmi permit să îl cresc și să îi ofer o viață așa cum merită orice ființă umană doar pentru că așa vi s-a sculat vouă pe chelie?

Da, o să veniți cu replica pregătită cum că există metode contraceptive. Există .... pe la oraș și la femeile alea destupate la minte care pricep că a aduce pe lume un copil nu e o chestie asa simplistă ca a pocni din degete, femei care nu merg pe principiul ca ce da Dumnezeu e bun dat și că unde crește unul mai cresc 3, 4, femei care gândesc anticipat ce ii pot oferi boțului ăla cu ochi, cum îl pot ajuta să își croiască un drum în jungla asta pe care o numim lume.

Dar ce ne facem cu restul? Cu tonele de inculte care nu sunt informate despre ce e aceea contracepție...tocmai pentru faptul ca același guvern care le interzice avortul nici nu le informează despre cum pot preveni o sarcina? Degeaba facem valuri la oraș dacă pe coclauri nu se duce nimeni să îi zică Maricicăi cum se poate feri de o sarcină și să îi pună la dispoziție contraceptive. Pentru că atunci când vine Gheorghe afumat de la birt și vrea sex numai de vocea rațiunii nu ascultă. Îl doare pe el fix in pix că e Maricica la ovulație și că poate rămâne gravidă... vezi să nu! Pe el îl arde la cârnăcior și vrea să se descarce.
E ușor să impunem interdicții când nu vedem mai departe de lungul nasului, când nu suntem capabili, sau nu ne interesează să ne punem în locul altuia, să vedem ce am face în o atare situație. Din buricul orașului și din vârful corcodușului, unde stăm noi, politicieni, sau fețe bisericești, e ușor să emitem teorii și legi. Ce ar fi să vă puneți o zi, măcar, în locul Maricicăi de la Cucuieții din Deal, cu 4 clase ... ori, poate, nici alea, care n-a auzit în viața ei de contracepție ... că e rușine să vorbești despre asta, ... și care e măritată cu Gheorghe, mare amator de șpriț și chelfăneală, și care, când vine plin de la birt, vrea să se descarce? O zi măcar!

Domnilor, ăia din guverne, care sunteți în proporție de 98% bărbați, și vouă, preaînalte fețe bisericești care mă tot secați cu păcatul, v-aș da pentru o zi vagin și un bărbat ca Gheorghe, cel pomenit mai sus, și aș vrea să vă mai aud și a doua zi că sunteți la fel de porniți contra avortului.

Vă mai mirați că ne fac copiii copii? Că fete de 12, 13 ani sunt mame? Că femei care n-au habar pe ce lume trăiesc toarnă tone de copii? Să nu vă mai mirați! Atâta timp cât la noi educația sexuală e pe hârtie ... și e RUȘINE!!!! să nu vă mai mirați! Dar veniți cu tupeu să ne spuneți nouă, tuturor femeilor, că trebuie să vă naștem plozii ... câți o da Dumnezeu!  S-o credeți voi! Un copil nu se face numai din vârful sculii. Se face și cu creierul. Atâta timp cât tu, guvern, și tu, biserică,  vii să îmi impui mie de câte ori să procreez, vino și cu programe să mă ajuți să iți satisfac cererile idioate. Dacă ai impresia că un copil se crește cu alocația de 2 lei pe care mi-o oferi tu, te înșeli. Iar dacă tu, biserică, crezi că avortul e un păcat, vreau eu să te întreb un lucru: Oare nu e la fel de păcat ca un suflet nevinovat să facă foamea, să nu aibă o haină adecvată, o jucărie, o vorbă bună, acces la educație, la informație? Voi vreți mulți și proști că sunt ușor de condus? Ei, bine, nu mai suntem pe vremea lui Moțoc! Dar într-o lume în care voi știți doar să cereți, fără a oferi nimic în schimb, să nu așteptați ca noi să deschidem picioarele fără să comentăm.

 

Fiecare crede că problema lui e cea mai importantă

Am fost într-o excursie cu copiii săptămâna trecută. Și pe vântul ăla turbat, presărat din când în când cu soare numai cât s-apuci să te dezbraci ca să îngheți sloi în trei secunde, am căpătat o răceală de zile mari. Vechea mea prietenă, sinuzita, s-a reactivat, tușesc ca un măgar de cred ca o să cheme vecinii Protecția Animalelor curând, dureri de cap, nas înfundat și toate cele. 

Și pe fondul ăsta de lipsă de orice apetit, când nu vreau decât să zac, și mi-e fix pix că a fost Paștele ... și tradiție ... și pască și sarmale, ouă, cozonaci și alte cele, tata este de-a dreptul terorizat: ”Cuuuuuum, să nu treci pe la mine în zilele Paștelui? Nu concep! Trebuie să treci!” Hai, măi, nu, zău! Moartă, coaptă, ar trebui să trec pe la el că îi stric omului rânduiala și nu se cade. Ce, dacă eu de-abia mă târăsc dintr-un pat într-altul ... să nu-i stricăm omului tabieturile.

Mă întreb cât dracului o fi prostie și cât egoism în toată treaba asta. Și presimt o răcire a relațiilor diplomatice, dacă nu chiar o retragere de ambasadă, că omul e genul de ”îmi iau jucăriile și plec”, când ceva nu decurge conform planului. Chiar nu mai am nervi și pentru asta!

Iertare

 

”Fericit cel ce nu așteaptă nimic de la nimeni, căci acela nu va fi dezamăgit.”

Se zice că pentru liniștea sufletului tău e bine să ierți relele ce ți-au fost făcute, că iertând îți ușurezi sufletul, te împaci cu lumea și cu tine însuți și poți să mergi mai departe. Neiertând, rămâi prins între două lumi și nu îți găsești liniștea. Ușor de zis! Nu doare gura pe nimeni să dea indicații și să emită teorii. Problema e: poți? Poți să ierți chiar orice? Nu vorbim acum de faptul că la școală nu m-a lăsat Florica să copiez și eu la fizică și am luat notă mică, nici că Maricica mi l-a ”furat” pe Ionel, deși eu nu ieșeam cu el, dar ea știa că-mi place și ar fi trebuit să nu îl ia, nu? Nici că vecina de la 3 și-a scuturat preșul peste rufele mele proaspăt spălate, nici că primarul s-a găsit să facă un loc de joacă pentru copii exact sub balconul meu, nici că Gigel a trecut cu mașina pe sub nasul meu și putea să mă ia și pe mine, nu să mă lase să mă topesc pe trotuar la 40 de grade și să mă înghesui cu toți ghiolbanii la troleu.
Astea-s abureli! Mă refer la acele momente din viață când oameni apropiați rănesc profund, când cei care ar trebui să te protejeze, te atacă, când cei pe care ar trebui să poți conta, te lasă de izbeliște, când prietenii se dau la fund, ori te bârfesc cu spor, când iubirea vieții te minte cu nerușinare, ori afli și tu, după ce știe tot târgul, că de vreo 5 luni el umblă cu altul/alta. Când afli în ziua preavizului că acei colegi amabili și drăguți, te bârfeau, de fapt, la șef în fiecare zi, când prietenii ”dispar” pentru că ai zis că nu poți să le girezi împrumutul la casă, ori când te sună banca să îți spună că ești bun de plată pentru că prietena ta, Mărioara, nu și-a plătit de 'nșpe luni rata la împrumutul la care tu ai avut proasta idee să o girezi și nu a avut nici măcar bunul simț să îți spună ea etc.

Oare chiar poți să ierți așa ușor? Poți să treci mai departe ca și cum nimic nu ar fi fost când lumea ta se prăbușește și singura ta vină e că ai avut încredere ca boul? Încerc să înțeleg, dar nu garantez că am să și pot. Cât despre iertare ... sunt chestii peste care nu pot să trec, chiar dacă încerc. Când încrederea se rupe... chiar dacă înnod firul ăla, nu mai e cea fost. Mereu va fi acolo ”un nod”, pe care tu n-o să-l poți ascunde și nici eu nu o să mă pot preface că nu-l văd, iar asta e independent de voință. Nu e ca-n reclama la Adidas: ”Dacă vrei, poți!”.

Bijuterii cu toc

Nu știu dacă v-am spus că ador pantofii. În special cei cu tocuri kilometrice. Nu-i ador, sunt de-a dreptul bolnavă. Nu o să mă extaziez niciodată în fața unei bijuterii, ori a unei haine așa cum mă extaziez în fața unui pantof. Pentru mine cea mai frumoasă să bijuterie care poate împodobi o femeie, e un pantof.

Sunt cârcotașă rău de tot la cumpărat pantofi, în sensul că foarte, dar foarte greu găsesc ceva să îmi placă cu adevărat, dar de pe siteul ăsta aș fi cumpărat fără probleme câteva zeci de perechi (dacă mi-ar fi permis buzunarul), ceea ce e un eveniment în cazul meu.

Se zice că diamantele sunt cele mai bune prietene ale femeilor. Eu aș renunța cu plăcere la diamante pentru ”bijuteriile” de mai jos.

 

În ordinea numerelor de pe tricou (pentru că e încă vară):

No.1

sursa foto

 No.2

sursa foto

 No.3

sursa foto

No.4

sursa foto

 No.5

sursa foto

 No.6

sursa foto

 No.7

sursa foto

  No.8

sursa foto

 No.9

sursa foto

 No.10

sursa foto

 No.11

sursa foto

Asta a fost echipa mea de fotbal (la prima vedere :)) ... fără rezerve, că altfel nu mai terminam azi.
Link-ul l-a găsit Sorin în hoinărelile lui pe web. 
Vreți să cumpărați, ori numai să salivați în fața ecranului? Doamnelor, răsfățați-vă ochii pe Saks Fifth Avenue și nu vă uitați la preț (că vi se face rău).

Enjoy!

Divorț

Aproape de fiecare dată când mai citesc sau mai văd o știre despre un divorț în care cei doi au copii, mă îngrozește tâmpenia adulților. Par să uite că celălalt e și el părintele acelor copii și că are și el niște drepturi. Încep să folosească copiii ca armă împotriva celuilalt, ca ustensilă a propriei răzbunări. Oare o fi așa de greu de înțeles că cel care suferă mai mult e copilul? Oare în ura aia pe care o ai pentru ex-ul/ ex-a care te-a lăsat pentru ”curva aia”, ori pentru ”gealatul ăla”, uiți că ești părinte? Uiți că datoria ta e să protejezi acel copil pe care ai ales să îl aduci pe lume și nu să-l traumatizezi, să îi pui viața în pericol, să îl sechestrezi, ori chiar să îl ucizi. Copilul acela nu are nici o vină că iubirea ta, pe care tu o credeai eternă, s-a dus pe apa sâmbetei, că voi, adulții, nu sunteți capabili să vă rezolvați problemele ca niște adulți, ci vă comportați ca la grădiniță: ”Îmi iau jucăriile și plec!”, și aveți impresia că și copilul acela e o jucărie, iar în egoismul și idioțenia voastră nemăsurată aveți impresia că e jucăria voastră, doar a voastră, și că nu trebuie să o împărțiți cu nimeni, uitând că nu ați făcut singur copilul acela, ci a fost în colaborare cu cel/cea care acum e cel ai mare dușman al vostru. Copilul acela nu a avut de ales, nu l-a întrebat nimeni dacă vrea sau nu să vină pe lumea asta, nici dacă vă vrea pe voi ca părinți. Voi ați decis în egoismul vostru că vreți un copil. Atunci dacă vreți un copil pricepeți, dobitocilor, că trebuie să-l ocrotiți și să-i construiți un mediu cât mai liniștit și mai senin, nu trebuie să-l folosiți în războiul orgoliilor voastre idioate.

sursa foto

Am văzut tați care își ”răpesc” copiii și îi despart de mamă nepermițându-le acestora să îi vadă, profitând de forța fizică, contul din bancă, ori funcția ocupată. Am văzut mame, care refuză să încredințeze copilul tatălui, deși sentința judecătorească e în favoare acestuia. Am văzut ”mame” care preferă să își omoare copiii decât să îi încredințeze tatălui. Am văzut ”mame” care își omoară copiii din răzbunare, pentru a-l face pe tată și pe bunica paternă să sufere. Am văzut și m-am îngrozit.

De ce e nevoie să vă comportați mai rău ca animalele? De ce e imposibil să aveți o discuție civilizată când vine vorba de copii? De ce trebuie să-i amestecați în războiul vostru? De ce e greu să pricepeți că poate așa cum voi vreți cu disperare să faceți parte din viitorul copilului vostru, așa poate vrea și celălalt? De ce e greu să pricepeți că trebuie să vă lăsați orgoliile la o parte când vine vorba de un copil și că cel mai bine pentru el e să vadă că părinții lui au o relație amiabilă chiar dacă s-au despărțit și nu că se urăsc ca chiorii. De ce vă costă atâta să păstrați un pic de aparențe pentru sănătatea copilului vostru? O faceți zilnic pentru lumea înconjurătoare, de ce nu și pentru copilul vostru care se presupune că ar trebui să fie sensul vieții voastre. Nu sunteți niște ipocriți când vă bateți cu pumnul în piept că e pentru binele copilului, dar de fapt e ura care clocotește în voi? Faptul că partenerul/a pe care credeați că îl veți avea alături pentru toată viața vrea să renunțe la calitatea de soț, nu înseamnă automat că vrea să renunțe și la cea de părinte. Sunt și din ăștia, dar dă-i o șansă și celuilalt să fie părinte. Dacă te-a lăsat pe tine, nu înseamnă automat că vrea să lase și copilul.

Titluri idioate

Gândește și devii bogat

Carte antifumat

Viața condusă de scopuri

Mâinile tale te pot vindeca

Corpul tău îți spune iubește-te!

Seducția femeilor

Poți muta munții din loc!

How to be happy and live in abundance.

Folosește-ți mintea pentru a te îmbogăți

Descoperă-ți destinul

Secretele minții de milionar

Paradisul nu e pentru fricoși

Viitorul e mai bun decât crezi tu

Anything you want

Rețete pentru fericire

Secretele succesului

și lista ar putea continua la nesfârșit, din păcate. Aripa asta a … zău că nu îmi vine s-o numesc literatură, ok, latura asta dezvoltării personale, (cică!), e foarte ... dezvoltată. M-am săturat de câte cărți despre cum să… am tot găsit pe net în peregrinările mele. Mă gândesc că le și cumpără cineva, dacă tot ies atâtea, pe bandă rulantă. Însă nu îmi explic cum ar putea cineva să mai și creadă în așa ceva.

Rețete pentru fericire… Nu zău! Păi ar geme lumea de fericiți dacă rețetele voastre ar fi bune. Dacă îi vedeți voi pe ăia fericiții… îi văd și eu. Ori ăia fericiții or fi tocmai cei care au cumpărat cartea… adică puțini rău. La asta nu mă gândisem!

Poți muta munții din loc … De aia mi s-a părut mie că s-a cam schimbat relieful. Careva a citit cartea!

Mâinile tale te pot vindeca … măi, da' mă lași! Cum dracului poți să vinzi o gogoașă așa umflată?

Uite o metodă ușoară de a profita de pe urma slăbiciunii, disperării … și, de ce nu, de pe urma prostiei oamenilor. Îmi amintesc de serialul Sex&the city, când Charlotte o ia razna că nu se mai mărită și își cumpără o tonă de cărți din astea idioate și se duce și la prelegeri, conferințe etc. etc. Și una o punea să facă nu știu ce drac de exerciții de dezvoltare personală și la o prelegere din asta, o întreabă pe faimoasa autoare a cărții de ce la ea nu se vede nici o îmbunătățire, deși își face cu regularitate exercițiile. Răspunsul marii vânzătoare de povești cu zâne? ”Nu te străduiești suficient.”Hahahaha! Nu zău! Adică dacă rețeta nu funcționează, e vina ta, idiotule, nu a ăluia care a scris brașoave.

Doamne, mare Ți-e grădina!

Paranoia sensibilității

 

Mă întreba mai în glumă un prieten dacă noi avem în folclorul românesc ”Povestea celor 3 ciobănași”, deși știa clar că habar n-am, eu fiind de religie ortodoxă, iar povestioara respectivă având de-a face cu religia catolică și un anume miracol. Ok. Dar i-am spus că avem și noi o istorie cu 3 ciobănași, fără a avea ceva în comun cu religia. Și încep eu să-i povestesc Miorița. Bineînțeles că n-am intrat în analiză literară, ci i-am spus povestea pe scurt, cum că doi invidioși îi pun gând rău celui de-al treilea pentru că e mai bogat și cum mioara fermecată îl avertizează pe deștept, dar el alege să nu schimbe cursul evenimentelor, ci își transmite oral testamentul. Clar, n-a priceput logica (...o avea vreuna???), dar tot dând eu din gură acolo mi-am amintit de o chestie care m-a revoltat de fiecare dată referitor la textele de literatură română studiate acum niște zeci de ani prin școala primară și gimnazială românească. Eu nu știu, sincer, pe ce criterii au fost alese textele alea, dar parcă s-a insistat pe dezvoltarea exacerbată a sensibilității copiilor. Eu am o chestie cu animalele și cu copiii. Nu pot să-i văd suferind, pentru că ei nu au de ales. Iar textele pe care eu le studiam la Citire și Literatura română mă îmbolnăveau efectiv.

sursa foto

Plăvanii, prin clasa a II-a, parcă, cu boii ăia slabi morți pe care îi muncea stăpânul până cădeau pe brazdă.

Puiul, în clasa a V-a m-a terminat nervos. Nu am putut să învăț lecția aia. Îmi amintesc că m-am pricopsit și cu o notă mică. Am jelit un ceas după ce am citit-o și nici sub amenințarea cu bătaia nu am mai pus mâna pe ea.

Fefeleaga în clasa a VII-a, m-a omorât complet. Nici peste ani nu am fost în stare să le citesc copiilor fragmentul acela în care Fefeleaga merge să îl vândă pe Bator. Din ce mă apropiam de momentul acela, din ce simțeam că mi se pune un nod în gât, nod care creștea vertiginos, așa că m-am scos repede punând pe altul să citească. (Comportament de adult, nu? Știu, dar ce voiați să fac, să îmi tremure vocea acolo, în fața puștimii?)

Moartea căprioareia lui Labiș…

Și cred că mai sunt, dar nu mi le amintesc acum.

M-au terorizat! Și n-am înțeles niciodată de ce trebuia să aflu eu, copil, despre toate durerile și suferințele astea la o vârstă așa de fragedă. Cu ce m-a ajutat în viață că am dezvoltat o sensibilitate exagerată? Cu nimic, vă spun eu. Ba, din contră, mi-a făcut mai mult rău decât bine. Ceva mai multă nesimțire nu mi-ar fi stricat deloc, credeți-mă. Știu că nu neapărat textele erau de vină, ci trebuie să fi fost și ceva din mine, că nu am mai auzit pe mulți să se vaite de asta, dar eu am rămas cu sechele de pe urma anumitor texte, care, culmea, erau obligatorii. 

Exagerez? Nu, deloc. Nici nu glumesc. Mie mi se pare penibil să smulgi lacrimi unor copii. Consider că au timp suficient să le descopere ca adulți, nu trebuie să înceapă din clasa a II-a.
P.S. Bănuiesc că acum s-au schimbat și manualele de română așa cum am văzut că le-au schimbat pe cele de franceză ... în cazul francezei schimbarea a fost în rău, în opinia mea.

Ciocolata - Chestii la care fac cu capul (2)

Cui nu-i place ciocolata?

Eu, clar, nu mă pot încadra aici. Mie îmi place. Muuuuuult de tot. Salivez numai la gândul. În general, oamenii iubesc ciocolata, copiii în special. Iar când îți place ceva, asta se reflectă pe fața ta, în maniera în care savurezi alimentul respectiv.

sursa foto

Urăsc reclamele la ciocolată în care protagonista e o femeie. Ați văzut cum mușcă din produs? Zici că o face în silă. Zici e e otravă. Dacă ar putea să aibă în loc de dinți un vârf de ac, exact atât ar rupe. Un vârf de ac. Ori poate nici pe acela. Dacă ar putea crea o iluzie doar, să vedem noi idioții de telespectatori că ea mușcă, dar ea, de fapt, să nu muște. Măi frate, astea-s dobitoace? Au senzația că se îngrașă dintr-o mușcătură? Bănuiesc că la stilul în care se screm să apuce o fărâmă din ciocolata aia, e nevoie de 'nșpe mii de duble până iese una mai de doamne ajută. Dacă ar mușca cu poftă, ar termina rapid. Plus că nu le obligă nimeni să și înghită bucățica aia de ciocolată. Scuip-o dracului imediat după ce a filmat ăla, dar măcar când muști, fă-o cum trebuie, nu îmi face greață, că ciocolata n-are nici o vină. Și nu pricep de ce au impresia făcătorii ăștia de reclame că o femeie care se screme toată acolo, ar vinde mai bine ciocolată decât un copil, de exemplu, care ar fi natural ... în mușcătura lui. Sau de ce trebuie neapărat să fie careva acolo pentru un posibil mușcat? Există cineva care nu știe că ciocolata e pentru mâncat?

Aveți impresia că o dondoacă precum cea din poză mă va face să cumpăr ciocolată? Să avem pardon! La cum o gâdilă, îmi dă senzația că nu e bună.

Fashionable

 Sunt un om al tabieturilor și legăturilor de lungă durată. Nu mă despart ușor de lucrurile care-mi sunt dragi. De fapt, mă despart numai obligată. Nu-i înțeleg pe cei care își schimbă telefonul în fiecare an, doar pentru că a apărut altul mai cu moț, cei care își schimbă ochelarii în fiecare an doar pentru că nu mai sunt la modă, chiar dacă noua modă e mai mult decât grețoasă. De ce ar trebui să port pantalonii ăia oribili, cu turul pe la genunchi? Sau culorile alea care de care mai idioate și mai țipătoare, pantofii aia care par niște șenile de tanc rusesc din Al Doilea Război Mondial. Doar pentru că sunt la modă? Moda prezintă niște tendințe, niște idei, nu e literă de lege. Nu sari într-un model de haină doar pentru că e creația nu știu cui. Te mai uiți și în oglindă, că nu tot ce stă bine pe Linda Evangelista, stă bine și pe tine, nu orice culoare a Casei Yves Saint Laurent e potrivită tipului tău de ten. Și să nu uităm gențile Vuitton … dacă n-ai Vuitton, purtat țeapăn pe antebraț … nu ai clasă. Chiar dacă o porți la trening și saboți … e Vuitton!

sursa foto

Și mă uit la puștoaicele astea care sunt leșinate la propriu după toate astea. După briz-brizuri, după tot ce sclipește … chiar dacă nu e aur. Se extaziază până la orgasm în fața unor haine ”de firmă”, chiar dacă sunt oribile. Totul trebuie să fie ”de firmă”. Valoarea unui om e dată de câtă ”firmă” are pe el. Nu contează dacă arăți ca dracu … ești ”de firmă”. Nu contează de unde vine ”firma” aia. Nu contează că hainele, parfumurile sau poșetele sunt cumpărate într-un gang dosit și insalubru, dintr-un portbagaj al unui colorat ce le-a ”adus de afară”, știm noi bine cum. Nu contează că poate parfumul acela cu care se dă duduia, oftând satisfăcută, a fost scos din vreun magazin de la Paris în chiloții vreunei pirande, nu contează că poșeta aia de la Prada pe care o etalează cu satisfacție, a avut cam tot același mijloc de transport. Totul e să parvii. Totul e să-ți depășești condiția pe orice cale și apoi să te uiți de sus la cei care nu aliniază, fie pentru că nu reușesc să aibă așa ”relații înalte” ca tine, fie pentru că nu pun preț pe o țoală la care ce contează e să se vadă sigla firmei. Suntem o lume de Dinu Păturică în care toți vrem să urcăm, să urcăm cât mai mult posibil, pierzând din vedere un lucru: țoala ”de firmă” nu ne dă și clasă. Putem să punem pe noi toate casele de modă de la Paris și Milano, asta nu înseamnă că vom fi vreodată o lady. Vom fi ca o spoială care se vede bine de la distanță, dar când ai ajuns aproape îți smulge doar o grimasă de dezgust. Un fake va rămâne mereu ceea ce e: un fake!

Și nu, nu le înțeleg nici pe cele care plătesc 25.000 de euro pentru o geantă, chiar dacă au de unde. Mi se pare de prost gust.

Chestii la care fac cu capul 1

Clișeul: "Dacă viața îți dă lămâi, fă limonadă.” 

Cică ar fi zis-o unul, Dale Carnegie (n-am certitudinea), mare!?! autor american de cărți de literatură despre auto-îmbunătățire, salesmanship (practica de a investiga și a satisface nevoile clienților printr-un proces care să fie eficientă, echitabilă, sincer, reciproc avantajoase și care vizează pe termen lung relație productivă), vorbit în public și abilități interpersonale.(sursa: wikipedia)

sursa foto

Pe unde merge ceva prost, HOP! sare rapid vreun/vreo inteligent(ă) cu limonada.

Cel care a conceput-o s-a vrut spiritual, inovator și, cred, ... amuzant în vanitatea lui idioată. A vrut o expresie mobilizatoare, proptă la moral, ori pe post de cric, să îți tot ridice moralul până în înaltul cerului, bănuiesc, să te lovească optimismul mai dihai ca pe falimentar damblaua.

Cât de tâmpit să fii să crezi că îl ajuți pe unul aflat în pragul colapsului cu fraza asta? Unuia căruia i s-au străpezit dinții de atâtea ”lămâi”, tu vii să-i spui. ”Auzi, ține-o tu tot pe lămâi, dar ... pune-le și niște apă, ... că poate nu ți se mai strepezesc dinții chiar așa de tare.” Din câte știam eu limonada se făcea și cu zahăr, nu numai cu apă. Ori bea toată lumea ca dondoacele apă plată cu lămâie ... fără zahăr, clar.

Să concluzionăm: fă tu, amărâtule, limonadă, dar fără zahăr și fără apă, că pe alea nu ți le dă viața. Dacă ți-ar da zahăr ... clar, nu ai mai simți lămâia, nu? Cu apa ... te descurci tu, ce mare chestie, lasă că nu trebuie să fie plată, că doar nu ești dondoacă, poa' să fie și din balta de sub pod. Nu mai face mofturi, că tot apă e și aia.

Love … and not marriage

Ne-am obișnuit ca poveștile de iubire, ca să fie frumoase, ar trebui să se termine cu: ”și-au făcut nuntă mare care a durat trei zile și trei nopți”, ori ”au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Zău? Și dacă nu-i așa, iubirea pierde ceva din intensitate sau din farmec? Păi de ce? Pentru că așa ne-am obișnuit noi să auzim de când ne citea bunica Povești Nemuritoare, că toate iubirile se termină cu nuntă. … altfel nu ar fi moral, nu? Ce educație am da noi odraslelor dacă doar s-ar iubi protagoniștii (mai ales carnal) și nu s-ar lua cu acte? Ce rușine! Că până și-n telenovele se iubesc, se despart, mai fac și copii, apoi se urăsc cu înfocare … dar tot se iau până la urmă cu nuntă mare și amor ca-n prima zi.

În concluzie, dacă nu-i cu nuntă, nu e bine. Nici moral, dar nici altfel.

sursa foto

O discuție pe tema asta am avut-o azi cu o duduie care desființa toate filmele cu amor care nu-s cu nunta la final, preferând însă niște stupizenii (că pe unele le mai văzusem și eu) numai pentru că erau cu happy-end, extaziindu-se toată când zicea ”nuuuuuntăăăă” și oftând de ziceai că s-a sfârșit pământul, încât mi-a devenit cât se poate de clar că aia era dorința ei cea mai fierbinte în viață ... nunta!. Și-am stat și m-am gândit care-i filmul romantic care mie mi-a plăcut și nu-i cu nunta la final … Mi-am adus aminte de Pacientul englez de care am mai scris, dar nu e totuși preferatul meu la capitolul ăsta. Preferatul e ”The love letter” din 1998 cu Scott Campbell în rolul principal. Sirop și ireal pân' la loc comanda. L-am văzut pe youtube acum vreo doi ani. Finalul e oarecum forțat și … răsuflat, în opinia mea. Trebuia, vezi Doamne, să lase o portiță deschisă speranței, că altfel realizatorii pierdeau duduile romantice de cliente, dar filmul e captivant până la ultimele două minute. Acolo își dă cu stângul în dreptul introducând ceva ce nu apare în povestirea originală scrisă de Jack Finney și publicată pentru prima oară în The Saturday Evening Post pe 1 august 1959. Există multe diferențe între povestirea originală și film … așa-i cu filmele, dar diferențele sunt destul de bine încorporate în firul povestirii. Pare natural. Finalul, însă, se vede că e forțat … și prostesc, cum spuneam.

 Așa că îl recomand ... fără ultimele două minute. Dar dacă sunteți romantici incurabili sigur faza finală nu o să vi se pară răsuflată, ca mie. 

... ori cine zicea că am eu ceva cu iubirea? Uite că recomand și filme romantice :), chiar siropoase.

Nu l-am găsit cu subtitrare. 

Fără subtitrare - Aici

Ia să vă aud cu romanțosul preferat. Poa' să fie și cu nuuuuuuntăăăă! :)