duminică, 31 martie 2013

Ce bine că ești, ce mirare că sunt!

sursa foto

 

 

      

    Nichita Stănescu 

      31 martie 1933 - 13 decembrie 1983






Balada motanului


Motan m-aș fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare și mustețe lungi,
c-un ochi verzui și-un ochi căprui.

La ora când târâs-grăpiș
zăpada nopții se adună
eu, cocoțat pe-acoperiș,
să urlu a pustiu la lună.

Și-atuncea, șapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
și să mă-njure surd, de Domnul,
că le-am stricat, urlând, tot somnul.

De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Și iarăși șapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna.

Motan m-aș fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare și mustețe lungi
c-un ochi verzui și-un ochi căprui.

Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc
și tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc.

Jegos și obosit, apoi,
cu mâțele în liturghie,
să mă adun, să mă-ncovoi
prin albiturile-n frânghie.

Ca-n fața unui șobolan
spinarea să mi-o fac colan
să scuip, să scuip și-n urmă iar
hai-hui să plec pe străzi, hoinar.

Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un pui
c-un ochi verzui și-un ochi căprui.

Iar când o fi uitat să mor
la cârciuma din mahala
sorbită-n calea pumnilor
poșirca acră viu să stea.

"Hei... viață, viață ... ieși din cort
hai, pune-mi-te iar pe danț ...
te uită ... zace colo-n șanț
motanul mort, motanul mort..."

                       11 august  1955


vineri, 29 martie 2013

În podul cu amintiri

Am început să îmi fac curățenie pe discuri, că tot a venit primăvara … măcar în calendar, curăț și PC-ul. Și de vreo două săptămâni, cred, tot încerc să pun ordine în muzică, fotografii și sutele fișiere și fișieruțe de toate modele și tipurile pe care le-am strâns ca o cârtiță de-a lungul anilor și de care îmi gem discurile. Și tot ascult muzică la greu, de câte ori am ocazia, încercând să păstrez doar ce îmi place cu adevărat și să nu mai țin discul ocupat cu chestii inutile. Și tot ascultând în forță … nu știu dacă efectiv m-am plictisit sau nu mai am răbdare să acord atenție, dar de multe ori am senzația că am fost beată când am ales muzica aia. Serios. Nu are nimic de a face cu mine. Culmea e că pe unele le-am mai și apreciat ca fiind de 4 stele!!! Asta înseamnă că nu mi-a plăcut la nebunie, dar am fost pe aproape. Și mă tot întreb dacă chiar o fi existat un moment în care mi-a plăcut așa ceva? Iar dacă o fi existat, clar ceva a fost în neregulă. Încep să mă îndoiesc serios de capacitățile mele.
La fel și cu pozele. Am la dubluri de îmi iese pe nas. E adevărat că știu de ce, pentru că de fiecare dată trag cel puțin o dublă ca să fiu sigură că am prins ceea ce vreau … sau că măcar sunt pe aproape. Ok, toate bune și frumoase, dar după ce le descarc nu mai stă nimeni să șteargă ce nu are valoare. Și am tone de fotografii. Nu exagerez deloc când zic tone. Și, la fel ca și cu muzica, mă tot întreb ce dracului oi fi fotografiat toate prostiile … și în dublu exemplar.
Sursa foto
Cert e că Sisif, era mic copil comparativ cu munca la care m-am înhămat eu. Muncă de chinez bătrân ... sau de om prost, cum vreți să-i ziceți. Îmi vine să le dau dracului pe toate și să le las așa, să îmi pierd timpul la tv sau căscând ochii pe te miri unde. Dar, pe de altă parte, norocul meu că sunt încăpățânată ca un catâr pentru că o să ma aleg cu totul pus în ordine. Măcar o dată la 5 ani și tot merită să fac ordine prin fișiere, nu? Culmea e că pierd timpul căscând gura la toate nimicurile. Chestii de care nu îmi mai aduceam aminte, altele pe care credeam că nu le mai am … și, bineînțeles, junk-ul de rigoare. Uneori mă simt ca în podul cu vechituri căscând gura la cutiile cu crâmpeie de viață. Ca în expresia aia: ”Ce cal am fost! … ce mârțoagă am ajuns.” Lipsește numai praful. Dar dacă mă chinui puțin, am și praf și atmosfera e completă.

luni, 25 martie 2013

Vrăjitorul de cuvinte


24 martie 1905. Murea Jules Verne.
sursa foto
Nu știu alții cum sunt … vorba lui Creangă, dar eu l-am iubit pe Jules Verne. Mi-a încântat copilăria și adolescența, m-a făcut să visez cu pasiune (poate chiar prea mult), să văd cu ochii minții lumi necunoscute, lumi fascinante, lumi fermecate. Maestru al povestirii, vrăjitor al cuvintelor, Jules Verne a fost primul scriitor care m-a făcut să vreau să îi citesc toate poveștile. Și aproape le-am citit. De fapt, am citit tot ce se publicase în România la vremea respectivă. Preferatele mele? Majoritatea. Dar aș enumera: Ținutul blănurilor, Căpitanul Hatteras, O călătorie spre centrul pământului, Indiile negre, Doi ani de vacanță … și toate celelalte. Cred că orice copil ar trebui să citească Jules Verne. Nu pentru că e cotat ca fiind unul dintre scriitorii care au marcat literatura universală, ci pentru că scrierile lui sunt admirabile, magice. 
De-a lungul timpului unele din operele sale au fost și ecranizate, iar unele dintre ecranizări sunt chiar reușite, ca de ex. O călătorie spre centrul Pământului (cu Treat Williams) sau Ocolul Pământului în 80 de zile (cu Jackie Chan) chiar dacă nu respectă ad-litteram cartea.
(Văd că Adevărul republică lucrările lui Jules Verne.)

joi, 21 martie 2013

Reguli de aur când scrii un document


Toată lumea are pc azi și mai peste tot se cer formularele făcute la calculator. Nu trebuie studii înalte pentru a scrie un document și a-i da o formă care nu zgârie pe creier. Când e vorba de o cerere sau ceva de genul trei rânduri, trei lulele, trei surcele, nu are nimeni treabă, se trece cu vederea, dar când scrii rapoarte, faci propuneri, expui proiecte, analize, faci recenzii, digitalizezi cărți, deci când lucrezi cu documente mari pe care altul o să trebuiască să le citească și mai aștepți și o aprobare sau vrei să faci o bună impresie, încearcă să nu lași documentul ăla ca pe o rufă aruncată la coș. Aranjează-l, ”cosmeticește-l” pentru că cel care îl va citi îi va acorda atenție și va avea răbdare cu el dacă nu îl zgârie pe ochi. Dacă i-l arunci acolo strâmb și dezlânat, oricât ar fi de bine documentat, bine realizat, oricât de bună ar fi propunerea, proiectul, cartea etc. ai mari șanse ca să aterizeze la coș sau să fi refuzat fără ca cel cărui îi era adresat materialul să îl fi studiat măcar. Pentru că timpul e scurt și răbdarea puțină. Dacă îl obosești pe om, care e deja obosit de alții, se va lipsi de tine. Și nimeni nu are chef să muncească după tine, clar. Decât să aranjezi ce a bătut altul, mai bine bați tu singur, vă spun sincer.
Există câteva reguli generale în editarea de documente pentru care nu îți trebuie cursuri speciale. E nevoie numai de puțină bunăvoință, să te uiți pe butoanele din partea de sus a ecranului, în cazul editorului Word. Dacă le acorzi puțină atenție vei vedea că e clar ca bună ziua ce face fiecare. 
Nu ai nevoie de mai mult pentru un text frumos. O să enumăr  cele câteva reguli mai jos:

1. Mărimea fontului (scrisului) este, de regulă, 12. Nu trebuie să îi scoți omului ochii cu scris gigantic, dar nici să îi scrii cu purici pentru a-l obliga să mărească procentul de vizualizare.

 
2. Alege un singur tip de font (mod de scriere) pentru tot documentul. Nu îl face ca pe o sorcovă. Cel mult titlurile capitolelor fă-le de cu alt tip de font, dar mai bine nu. Cele mai folosite și cerute fonturi sunt Times New Roman și Arial. Sunt mai ușor de citit. Dacă totuși alegi altul, vezi să accepte caractere românești ca să nu îl lași pe dobitocul care trebuie să citească să încerce să ghicească ce or vrea să fie pătrățelele sau steluțele alea care apar în loc de anumite litere.

 
3. Nu exagera cu textul îngroșat, înclinat sau subliniat pentru că obosește ochiul. Strict ce este cu ADEVĂRAT important. Triază la sânge.


4. Textele se aranjează și la dreapta nu numai la stânga. Calculatorul, de regulă, e setat să aranjeze numai la stânga, ceea ce face ca partea dreaptă a textului să pară zdrențuită. … adică dezordonată. Există buton și pentru asta. 

 
5. Titlurile se centrează, adică se pun pe mijlocul paginii. ... cu butonul de rigoare.
 
 
6. Pentru a aplica toate cele de mai sus unui text de orice dimensiune trebuie ca, mai întâi, să selectezi textul respectiv. Selecția unui text mic o poți face cu mouse-ul ținând apăsat butonul din stânga și parcurgând textul dorit. După ce s-a albăstrit, apeși butonul dorit. 
Pentru a selecta complet un text, (care se poate întinde pe zeci de pagini), apeși simultan tastele CTRL și A.
 
7. La sfârșitul unui rând nu se apasă tasta ENTER decât dacă vrei să începi paragraf nou. Dacă nu, scrie în continuare, programul va aranja singur textul, frumos.
 
8. Nu despărți cuvântul în silabe la sfârșit de rând, chiar dacă tu ai impresia că nu o să încapă. Programul va înghesui cuvântul acela întreg în spațiul în care tu crezi că nu intră. Garantat!

9. La început de paragraf nu se lasă spațiu decât dacă vrei să scrii cu alineat, se apasă tasta TAB și NU bara de spațiu la nesfârșit, dar niciodată de tot atâtea ori la fiecare început de paragraf.


10. Se lasă un spațiu totdeauna DUPĂ, dar niciodată ÎNAINTE de:
 - virgulă;
 - punct final;
 - două puncte;
 - punct și virgulă;
 - !;
 - ?;
 - linie de dialog

11. DAR NU se lasă spațiu:
 - înainte și|sau după cratimă;
 - între ghilimele ”și ceea ce este cuprins intre ghilimele”;
 - între paranteze și conținutul parantezelor (5-3);
 - între cifre sau simbolurile din cadrul operațiilor matematice (9+23).

12. Nu cădea în extrema cealaltă, cea a lăsatului de spații mari între cuvinte. Între cuvinte se lasă un singur spațiu, o singură apăsare a barei de spațiu, nu mai multe, chiar dacă ți se pare că nu e spațiu suficient. Te vei trezi la un moment dat cu niște lăbărțături cumplite pe acolo. Spații albe. E adevărat că dacă nu ai ochiul format, vei avea dubii dacă ai lăsat sau nu spațiu și … mai apeși o dată, pe principiul ”mai bine mai mult decât deloc”, nu? Textul va fi dezlânat. Există un buton în bara de butoane care îți arată exact spațiile lăsate. Chiar dacă la început îți va crea confuzie, obișnuiește-te să lucrezi cu el activat și vei avea texte ordonate.


Acesta e minimul pe care ar trebui să îl știe orice persoană care redactează documente. Nu e mare brânză, nu trebuie mare școală pentru asta. Pe net există tone de site-uri care explică mură în gură orice. Nu trebuie să fi urmat cursuri de editare text, trebuie un pic de interes. Trebuie să înțelegi că e și interesul tău ca materialul pe care îl prezinți să aibă un aspect îngrijit dacă vrei ca cel căruia îi este adresat să aibă răbdare. Prima impresie conteză totdeauna, chiar dacă se dovedește într-un final a fi fost greșită. Degeaba e brânza bună, dacă tu vrei să o vinzi învelită în ziar mototolit.

Offffffff!  Și acum să mă întorc să aranjez un text al unuia care sper să citească postarea asta.

luni, 18 martie 2013

Să mai râdem ... 5

Și că tot vorbeam de Winnetou în postarea anterioară... Cine a zis că e personaj imaginar? E real! Ei bine, l-am găsit! Iată-l!


Oare pușca de argint unde o fi ascuns-o? La etajul 7 al blocului din cartierul Marginea? Și calul?
Tâmpiți părinți! Îmi închipui câte glume proaste o fi suportat bietul om de-a lungul vieții. ... și câte încă o să mai vină.

duminică, 17 martie 2013

Cărțile copilăriei ... la maturitate


Se zice că dacă recitești o carte la un interval de timp considerabil, impresia nu mai e aceeași. Am experimentat cu cărți citite prin adolescență. Da, impresia nu mai era aceeași, ba din contră. Am mai zis eu pe undeva că eram mare fan Winnetou prin adolescență. Am fost dintotdeauna băiețoasă. Stilul ăla de fetiță cu rochiță nu mă prea prindea deloc. Eram mai mereu cu genunchii juliți de sărit te miri pe unde și mereu plină de vânătăi. Dar cum ziceam, adult fiind, am avut ocazia să citesc toată opera lui Karl May pentru că acum se republicase și găseai orice. Dar nu a mai avut același farmec. Deloc. 
 
Sursa foto
Mi s-a părut slabă răăăăăăăău de tot. Ca să nu mai vorbesc despre faptul că autorul mi s-a părut de-a dreptul narcisist și un îngâmfat fără pereche. EL era cel mai și cel mai. EL și nimeni altcineva. Nici măcar Winnetou, pe care atâta încerca să ne facă să pricepem că e eroul principal, nu îl întrece în talente și îi recunoaște superioritatea. Am avut senzația că până la urmă la asta se reducea tot, la ridicarea în slăvi a perfectului Old Shatterhand aka autorul. Nu am mai avut răbdare. Deși îmi procurasem toate cărțile lui, nu am reușit să citesc nici măcar un sfert. Pierise farmecul. Unele lucruri trebuie lăsate acolo, în trecut. Mintea de copil nu văzuse îngâmfare, nici vanitate și nici narcisism. Văzuse doar povestea, văzuse frumusețea din sufletul uman, omul care ajută dezinteresat, fără a cere ceva în schimb. Dar nu, nu era chiar complet dezinteresat. Nu cerea nimic palpabil, dar cerea recunoașterea superiorității și plecăciuni. Nimeni nu-i perfect, nici măcar Old Shatterhand :)).

sâmbătă, 16 martie 2013

Dara, pentru tine :)

 
... dacă mai treci pe aici.
Era din temă. Eu am tot modificat șablonul ales introducând multe chestii și cred că de la ceva de genul ăsta se tâmpise pentru că și acum am ales același șablon ... pe care l-am modificat iar :)), clar, dar acum apar butoanele.  ... Bună-sa să-l pieptene :))
Sărut mâna de idee :))

Amicul Blogger


Nu știu ce are Blogger-ul … pe bucățica mea, că nu pot spune Blogger-ul meu. Că nu e al meu, e al lui Tata Google. Cum spuneam, nu știu ce are , dar nu vrea să răspundă la toate comenzile în ceea ce privește setările de la Aspect. Mai exact la ce trebuie să apară sub postare. Nu vrea să îmi afișeze butoanele de distribuire Gmail, Google+, Facebook și tot cârnatul ăla de butonașe. Parcă-i catâr! Nu a vrut de la început. M-am gândit că în timp o să își revină. Ași! Tot catâr. Cred că mă enervează mai tare că nu funcționează decât că nu am afișată chestia aia. De ce nu merge?
Are careva idee de ce?

vineri, 8 martie 2013

La mulți ani, fetelor!

 
Cum n-am știut ce culoare vă place, le-am luat pe toate. Alegeți voi. Să nu cereți albastru că n-am. :) 
De ziua voastră să fiți iubite, vesele și fericite. >:D<



miercuri, 6 martie 2013

Spovedanie de miercuri


Cred că ați băgat de seamă, cei care treceți mai des pe aici, că la eticheta Fotograful din mine apar (poate) mult prea des fotografii cu biserici, mănăstiri, sau imagini care au într-o oarecare măsură legătură cu credința. Poate asta v-ar duce cu gândul că o fac din evlavie, din credință. Nu. Deloc. Totul pleacă din iubirea de frumos. Uitându-mă la un lăcaș de cult ochiul meu fuge după linii și motive, după forme și culori, mintea mea nu are nimic de a face cu credința, ci cu istoria și arhitectura.
Nu am fost niciodată un credincios în adevăratul sens al cuvântului, deși provin dintr-un mediu evlavios, nu habotnic, dar cu frica lui Dumnezeu și cu respectarea a tot ceea ce implică credința și religia. Dar nu am reușit să simt niciodată ceea ce simțea bunica, sau mama și, bănuiesc, ceea ce simte orice credincios. Nu am simțit nici o chemare, nici o atingere, nimic care să mă facă să cred deși bunica și mama au încercat să îmi arate calea.
Copil fiind, îmi amintesc că într-o iarnă, când bunica venea să stea pe la noi mai mult timp, m-a pus să scriu trei rugăciuni pe care, zicea ea, ar trebui să le știe orice copil, Crezul, Tatăl nostru și Înger, îngerașul meu. M-a și pus un timp să le citesc în fiecare seară. Nici acum nu le știu pe două dintre ele. Tatăl Nostru am reușit să îl rețin mult mai târziu, din cu totul alte motive. Am impresia că a fost atunci când a trebuit să îl traduc din franceză. Am citit Biblia. Nu, nu așa cum trebuie să o facă orice credincios, ci așa cum trebuie să o facă orice om care are pretenția că citește. Citirea Bibliei nu m-a ajutat să cred, ci, din contră, m-a făcut să îmi pun o mulțime de întrebări pentru care nu există răspunsuri, m-a făcut să mă revolt contra a 1001 lucruri și să mă îndoiesc și mai tare. Mi-a fost mult mai ușor să cred în știință decât într-o divinitate supremă care ne conduce din umbră, care ne urmărește, ne ghidează sau, dimpotrivă, ne lasă la voia întâmplării.
Nu am mers niciodată la biserică pentru că am crezut. Doar în Vinerea Paștelui știu că mă duceam de voie ca să mă întâlnesc cu cei de vârsta mea la procesiunea ocolirii bisericii. Peste ani, obligată de împrejurări să merg regulat la biserica, am realizat însă, că biserica e un loc unde poți obține o clipă de liniște pură, cu condiția să mergi în afara slujbelor religioase, să mergi când nu e nimeni, să te așezi pe o bancă și să fii tu cu tine însuți. Nu neapărat ca să vorbești cu Dumnezeu, doar să stai și să te bucuri de liniștea aia deplină. Garantat, nu găsești nicăieri o liniște ca aceea a unei biserici goale.
Mă uit la cei cu adevărat credincioși, nu la credincioșii de ocazie care merg la biserică pentru a pune țara la cale și pentru a-și etala ”credința” sau hainele, mi se par mai fericiți, chiar dacă au lipsuri și nevoi. Par împăcați cu viața, cu soarta și cu ei înșiși. Au o serenitate care răzbate dincolo de ochii triști sau de cutele dintre ochi, o forță ce le dă puterea de a merge mai departe în ciuda a orice. Îi invidiez sincer.
Mi-aș dori să pot să cred. Să cred că există ceva sau cineva care mă ghidează ca pe o marionetă indiferent de ceea ce vreau și încerc eu, mi-aș dori să pot spune ”Așa a vrut Dumnezeu” atunci când lucrurile merg prost, și asta să îmi fie de ajuns, să îmi aducă alinare și împăcare cu mine însămi, să mă ajute să merg mai departe fără mustrări de conștiință, fără povara vinei și asumarea completă a greșelilor. Mi-aș dori să pot să-i vorbesc lui Dumnezeu fără să am senzația că sunt nebună vorbind singură. Dar nu pot. Am încercat. Credința nu depinde de voință,  nici de intenții, ci de chemare, iar eu nu am acea chemare. Și nici nu mă prefac că o am. Sunt un simplu om care încearcă să se strecoare prin viață respectând Cele 10 porunci nu din evlavie, ci pentru că le consider de bun simț.


duminică, 3 martie 2013

Cotoroanțele lui Mărțișor


Tradiția babelor cred că o știe toată lumea, nu? Primele 9 zile din martie care ne arată cum ne va merge tot anul în funcție de ”baba” aleasă. Cea mai interesantă și completă explicație a  tradiției am găsit-o pe site-ul crestinortodox.ro (unde altfel?), dacă sunteți interesați de povesti accesați link-ul.
Și acum dilema mea … 
sursa foto
Copil fiind mi s-a spus ca trebuie să îți alegi baba. Așa mi-a zis bunica. Ok. Am ales-o. Pe prima. 1 martie a fost baba mea dintotdeauna (la mine a fost soare, dar destul de rece. Dar contează soarele, nu?) Mai auzisem și varianta cu data nașterii, dacă ești născut pe 3 e a treia babă, dacă pe 17, 1+7=8, a 8a babă etc. În cazul ăsta aș fi avut Cotoroanța NO.3. (O prefer totuși pe prima. Azi a fost urât rău.)
Dar eu am ținut-o pe a mea, 1martie, până într-o zi când am început să îmi pun niște întrebări. De ce sunt 9 babe și nu mai multe? De ce exact 9? De ce nu 10 de ce nu 6 sau orice alt număr? Și am ajuns la concluzia că a doua variantă, cea cu data nașterii pare mai logică pentru că orice 2 cifre din numerele cuprinse între 10 și 31, adunate dau până la urmă o cifră între 1 și 9. Nici mai mult nici mai puțin. Nu se știe clar cum a fost tradiția la origine. E prea veche. Poate că cel care a lansat-o habar nu avea de aritmetica asta, poate că nici nu aveau habar de câte zile are luna, deși pare un pic ciudat, totuși. E prea bună potriveala, cum ar zice bunică-mea. 
Și totuși, anul ăsta nu vreau No.3 ... nu-mi place pălăria :)))
Voi cum credeți că e?