”Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată.” (Octavian Paler)
Se zice că prima iubire nu se uită niciodată. Așa o fi, așa n-o fi … eu însă trebuie să subscriu. Nu se uită. Zilele astea pline de roșu prostesc, de inimioare și de efuziuni sentimentale m-au urcat în podul cu amintiri. Și defilând eu printre amoruri mai mult sau mai puțin spectaculoase, mai mult sau mai puțin dureroase am stat să mă gândesc: ”Care a fost iubire și care doar foc de paie?”Am fost mai mereu prinsă de focul de paie, dar norocul meu că îmi trecea repede, de regulă înainte să mă implic prea tare și să sufăr. Mi-am zis totdeauna că nu poate fi iubire adevărată atunci când nu te doare sufletul că pleci, ba chiar te simți de-a dreptul eliberată. Aia nu poate fi iubire, nu? Ei, cam așa am simțit eu în majoritatea cazurilor. Un foc de paie … și o maaaaaaaare eliberare. Dar nu de prima. De prima mea iubire îmi amintesc mereu cu nostalgie. Poate pentru faptul că nu s-a consumat așa cum se consumă în general iubirile, cu crize, cu certuri, cu gelozii, să ieși cu X de mânuță, să te pupăcești până la loc comanda etc. etc. etc. Toată perioada liceului am fost în limbă după acelaști tip. 4 ani mari și lați. Am mai cochetat eu cu unul, altul printre picături, că doar nu mă călugărisem, dar nu era … EL. El, mai mare cu 4 ani ca mine, m-a ignorat cu desăvârșire majoritatea timpului. Eram un fel de sora mai mică când eu, de fapt voiam să fiu EA. Era ca în filmele cu proști. Jale mare, clar. Toată lumea știa că-l plac, vă da-ți seama cât eram subtilă. Ca un elefant într-un magazin de porțelanuri. Dar eu eram prea orbită de amor la vremea respectivă ca să îmi dau seama de asta și să mă simt vreun pic prost. Nop! Până și părinții mei știau. De râs! Și așa au trecut anii. Ca amici, nimic mai mult. Până am ajuns eu în ultimul an de liceu. Oi fi fost prea urâtă până atunci, sau prea mică pentru concepțiile lui? I-o fi fost frică de tata că avea alură de zbir? Care o fi fost povestea nu o să știu niciodată. Dar cert e că până nu am fost pe aproape de 18 ani nu a mișcat un deget. Cine știe … Cert e că atunci am început să simt că ceva e diferit, că ceva se mișcă în direcția pe care mi-o doream eu de vreo 4 ani și aproape îmi luasem gândul. Dar totul mergea în pas de melc, iar eu eram împietrită de emoție. Eu fiind o tipă destul de curajoasă și expansivă de felul meu. Dar în prezența lui muțeam de parcă îmi mâncase pisica limba. Eram mută. Complet mută. Eram expansivă cu tot grupul nostru, mai puțin cu el. Dacă mă lăsai singură cu el … era ca în cimitir. Liniște. Ce idioată!
După ce am terminat clasa a XII – a s-a întâmplat și minunea la care visam eu de atâția ani. M-a sărutat. A fost atât de neașteptat … și încă mă întreb cum poate fi neașteptat ceva la care visezi o viață. Și totuși a fost extrem de neașteptat. Și eu ce-am făcut? L-am împins și am fugit. Da, am fugit ca un iepure care a văzut vulpea. Dacă ar mai avea vreun rost, mi-aș da un vagon de palme. Dar nu are. M-a ars sărutul ăla zile întregi. Și zile întregi l-am evitat pentru că nu puteam sub nici o formă să mă uit în ochii lui. De ce? Habar nu am. Mă zbăteam într-un noian de sentimente și senzații necunoscute care mă bulversau cumplit. Nu era nicidecum primul meu sărut, ar fi trebuit să fie ceva normal, dar era primul sărut cu el.
Și apoi ceva în viața mea s-a întors la 1800. Am plecat pentru niște ani, ani în care l-am mai văzut o dată, numai, pe fugă. Când m-am întors după 4 ani și am avut ocazia să stăm de vorbă singuri, m-a îmbrățișat și am simțit în îmbrățișarea aia un soi de disperare, un soi de ”în sfârșit ești aici”. Eram, dar nu mai eram aceeași, nu mai eram cea care aș fi vrut să fiu cu el și nu mai voiam un eșec în viața mea și pe plan sentimental. Și i-am spus. Deși îl doream, Dumnezeu știe cât de mult îl doream, dar știam că am să stric totul, așa cum stricam totul în jurul meu. Ne-am limitat la o strânsă amiciție, însă de fiecare dată când ni se întâlneau privirile era acolo o complicitate tristă pe care vedeam că și el o simte.
Peste câțiva ani s-a căsătorit. Când am primit vestea am simțit o strângere de inimă. Am simțit că ceva moare, dar era normal, fiecare o luase pe alt drum. Nu m-am dus la nuntă, clar. Nici el nu s-ar fi așteptat să mă duc.
Mai târziu, când am auzit că are o fetiță mă gândeam la cât de mult iubea el copiii. Toți copiii din cartier îl iubeau. La toți le lua bomboane și cu toți se juca. Mă pregăteam să plec pentru încă un timp când l-am întâlnit pe alee de față cu toate țațele cartierului, la soare. Era primăvară și ieșiseră ca ciupercile pe bănci. L-am felicitat și i-am spus că trebuie să dea de băut. S-a oprit s-a întors către noi și mi-a zis:
” – Și tu trebuie să dai de băut.”
Am făcut ochii mari.
” – Eu? De ce?”
” – Pentru că o cheamă ca pe tine.”
A salutat zâmbind, cu ochii ăia verzi, frumoși și a plecat lăsându-mă cu gura căscată într-o liniște cruntă. Reușise să închidă și gura babelor de pe bănci. Nu am fost capabilă să articulez mult timp nici măcar un sunet. Noroc cu soră-mea care s-a recuperat mai repede și a început să vorbească despre te miri ce ca să schimbe atmosfera. Toți au reușit să vorbească. Mai puțin eu. Nu m-au bucurat cuvintele lui, nici nu m-au întristat. Doar m-au lovit ca o confirmare și am înțeles că tocmai mi se făcuse cea mai simplă și mai frumoasă declarație de dragoste în mod public.
