Toamna … cu dragoste

A venit, a venit toamna …

Știu că vara asta a fost cumplită, dar nu mi-e dor de toamnă. Nu mi-e dor de zilele tot mai scurte, nu mi-e dor de frig, nu mi-e dor de păsările care pleacă, de copacii goi, de florile care mor. Nu mi-e dor de liniștea de mormânt, de cerul plumburiu, de ploaia mocănească, de fular și mănuși. Nu vreau să-i dau soarelui vacanță, nu vreau să fiu părtașă la moartea lentă a culorii.

Singurul lucru pe care îl ador toamna sunt culorile. Și lumina. Ați remarcat lumina de la începutul toamnei? E aurie. Poleiește totul cu culoare. E un vis. Dar un vis scurt, ca toate visele, de altfel. Se vorbește mult despre astenia de primăvară. Cred că ar trebui să se dea mai multă atenție depresiilor de toamnă. Sunt mai multe. Și numărul sinuciderilor e mai mare când zilele sunt scurte. Suntem dependenți de soare chiar dacă uneori ni se urăște cu el. Nu mă mir de ce sunt aproape inexistente poeziile de toamnă care nu te aruncă în depresie. Sufletul nostru pare conectat la natură. Moare încet odată cu ea. Fac excepție poeziile pentru copii, dar doar pentru faptul că tot ce e pentru copii trebuie să fie viu, vesel, colorat. Oare de ce pentru adulți e mai mult cenușiu, maron și negru?

E o singură poezie de toamnă care nu mă aruncă în depresie. Poate de asta o și ador. Poate de asta nu mă satur să o aud la nesfârșit, în fiecare toamnă, de pe buzele lui Alifantis. Pentru că însăși vocea lui Alifantis se potrivește ca o mănușă pe-astă Emoție de toamnă.

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,

Cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Lipici ... la muște

Am râs cu lacrimi mai zilele trecute când îmi povestea o prietenă că a fost invitată la prânz de niște rude ale soțului, oameni cu pretenții și cu aere de persoane fine. Și ajungând ea acolo, pentru prima dată în vizită la respectivii, nu mai prididea să se uite în stânga și în dreapta căci mătușa și verișorii voiau să îi arate tot. Și piscina și mașina și mobila și grădina etc. Toate bune și frumoase. În sfârșit se liniștesc. Hai la masă! Intră în ”salonul” lor scump și excepțional și … i-a stat inima din bătaie. Deasupra mesei trona un … lipici de muște plin ochi de muște. Și ia Mari și mănâncă! Și-mi zicea:

- Cum dracului să mănânc, fato, cu chestia aia în fața mea? Aveam de ales: ori nu ridicam ochii din farfurie, ori nu mâncam. Băi, și mai era și deasupra mesei! Să fi fost în mama măsii în altă parte, dar nu deasupra mâncării.

Nu i-a mai trebuit mâncare. A dat vina pe sarcină, că nu se simte bine și că nu poate să mănânce.

Azi, mă duc în vizită la niște cunoscuți. Intru în casă. Rămân mască. De lustra din sufragerie atârna în toată splendoarea un lipici de muște aproape negru din cauza nenorocitelor dobitoace care își dăduseră acolo obștescul sfârșit. Să mor nu alta! M-am uitat în podea și mi-a devenit clar că o să analizez foarte în amănunt modelul covorului până ies de acolo. Întreb unde-i doamna casei.

- La bucătărie, răspunde soțul.

Ies în fugă spre bucătărie fericită că scap de lipici. Intru în bucătărie, dar brusc simt nevoia să fac stânga împrejur și să admir modelul covorului din sufragerie. Deasupra mesei din bucătărie trona mândru un lipici de muște … plin, atârnând până aproape deasupra farfuriilor. În gând îi zic ceva de dulce lui Mari. Cred că m-a blestemat că am râs de ea cu lacrimi. Cu stomacul în gât salut gazda și o întreb ce-a mai pus prin grădină ca să o scot afară din casă. La ieșirea din casa văd o perdea al cărei scop era, cred, să împiedice intrarea în casă a ghinionistelor muște, dar care era complet ridicată … n-am înțeles de ce și zău că nici n-am avut curiozitatea să întreb.

Și mă tot întrebam cum pot, Doamne, să mănânce cu zecile alea de muște în fața ochilor? Cum le intră mâncarea? Ok, sunt muște, toți știm asta, la casă mai multe decât la bloc, dar există perdele, există plase pe care le poți pune la geamuri și uși, există paletă de muște, dacă se mai rătăcește vreuna. (Paletă din aia de plastic, nu din aia electrică de le prăjește. Ce creier bolnav o mai fi inventat și grătarul ăla de fript muște? Trebuie să fie vreun demn urmaș al Inchiziției.) Chiar și lipiciul ăla nenorocit, dacă ții cu tot dinadinsul, dar nu deasupra mesei, nu în mijlocul casei să scoți ochii cui intră. Pune-l dracului într-un colț să nu sară în ochi, să nu te ia de gât sau să ți se lipească în păr așa cum s-a lipit în părul gazdei care nu mai știa cum să își dezlipească muștele din păr, vizibil jenat, dar nederanjat suficient cât să adopte o altfel de măsură. Penibil! Și grețos.

Meditație

Ce mai citim... La maja desnuda și geniul lui Ibañez

 

La maja desnuda e o pictură a lui Goya. Nimic spectaculos, dacă e să mă întrebați, deși e una din cele mai cunoscute picturi. Dar nu despre pictura lui Goya vreau să vorbesc, ci despre cartea lui Ibañez.

L-am descoperit pe Ibañez în biblioteca unității unde lucram cu niște ani în urmă. Deoarece de acasă până la lucru și retur făceam cam o oră cu autobuzul, o carte mi s-a părut a fi cel mai potrivit mod de a pierde acest timp. Peisajul îl știam deja pe de rost. Am citit prima dată Pământul tuturorcare, departe de a fi o încântare, mi-a stârnit însă curiozitatea îndeajuns încât să îmi doresc să citesc mai mult Ibañez. Și am început să caut. Am găsit una în aceeași bibliotecă. La maja desnuda, publicată în românește ca Frumoasa lui Goya.

sursa foto

Cartea cu un început de-a dreptul plictisitor pe care am aruncat-o de nu știu câte ori, dar pe care am căutat-o tot de atâtea ori + 1, pentru că sunt de o încăpățânare încât și un catâr și-ar scoate pălăria în fața mea, cum ziceam, cartea asta avea să devină, în momentul în care am citit ultimul cuvânt, una din foarte puținele cărți care m-au impresionat profund și pentru totdeauna. O dată în viață am fost profund recunoscătoare catârului din mine care nu s-a lăsat învins de impresia inițială, ci a continuat îndărătnic până a meritat. În general, nu merită efortul.

Începutul e extrem de anost. Mai mult de jumătate din carte nu face altceva decât să prezinte viața de zi cu zi, și ea extrem de anostă, a pictorului Renovales, eroul principal, căsătorit și tată al unei fiice, care, aflat în plină criză a vârstei mijlocii, pare să își fi pierdut suflul și se consumă în tot felul de aventuri obscure, încercând să oprească timpul, să-și recapete tinerețea pierdută.

Și totul decurge monoton până în momentul în care soția lui Renovales moare. Și aici se relevă geniul lui Ibañez. Nu am întâlnit nici un alt scriitor, oricât de cunoscut, de apreciat sau de premiat ar fi, care să reușească să zugrăvească cu atâta măiestrie, claritate și impact, trăirile interioare ale ființei umane. Conștientizarea deșertăciunii, pierderea, greșeala, disperarea, zădărnicia, un milion de sentimente cumulate și amestecate, toate îngrămădite într-un singur suflet, toate redate prin cuvinte într-o așa manieră încât te simți conectat printr-un un fir invizibil la sufletul pictorului. Simți ca el, te prăbușești odată cu el, zâmbești melancolic unei amintiri de mult duse, odată cu el. Nu știu dacă e pură artă scriitoricească sau e extrem de fină cunoaștere a laturii emoționale umane, dar știu că nu am trăit atât de intens nici o carte, nu m-am simțit atât de în pielea personajului nici când, copil exaltat fiind, citeam aventurile lui Jules Verne, sau când mă visam ”frate”cu Winnetou.

"I'll fuckin do it, darling!" (Lada de zestre 12)

"Empty spaces,

What are we living for?

Abandoned places,

I guess we know the score..

On and on

Does anybody know what we are looking for?"

 Nu ascultasem încă toate piesele lui Queen când am decis că pentru mine Queen reprezintă în primul rând The show must go on. Și așa a rămas și după ce le-am ascultat pe toate. E ceea ce ascult la nesfârșit când simt că mă prăbușesc. Ascult până mă ridic. Și mă ridic de fiecare dată. Nu știu dacă să spun: "din fericire" sau "din nefericire".
Deși piesa asta nu a fost No.1 în nici un top, e No.1 în cel mai important top: al meu.

Îmi amintesc de vara lui '92 când la Universitate se auzea Queen la orice colț, la fiecare pas. La fiecare stâlp câte un bișnițar cu o cutie de carton plină cu casete audio de vânzare și un casetofon cu două boxe, dat la maxim,  din care se auzea Queen. 

A 12-a piesă (și ultima) de pe albumul Innuendo, lansat în 1991, The show must go on a fost ultima piesă înregistrată de Freddie. A fost cântată live pentru prima dată abia după moartea artistului în The Freddie Mercury Tribute Concert în aprilie 1992. Datorită problemelor de sănătate ale lui Freddie nu s-a putut filma un videoclip pentru piesă, ci s-a realizat un montaj din videoclipurile trupei filmate de-a lungul anilor.

sursa foto