Să mai râdem ... (1)

 

”Banii nu pot cumpăra fericirea, dar iți aduc o formă mai plăcută de supărare.”

                                                                                                 Spike Milligan

Rătăciri

N-am studiat pictura, nici nu am talent la desen. Îmi iese destul de greu ceea ce vreau. Noroc cu programele de desen că mai reușesc și eu să exprim vizual câte ceva. Dar îmi place să privesc. Îmi place al naibii de tare. Am ochi curioși, curioși de frumos, de natură, de culoare și de tot ce mâna omului poate crea pentru a încânta un ochi și un suflet. Cred că cel mai mare dar al omului e văzul. Nu mă armez în specialist, nici nu mă interesează părerile nimănui referitor la ceva, nu iau în calcul ce a spus X critic și nu mă declar fan numai pentru că dă bine să fiu într-o anume tabără. Nu. Dacă ceea ce intră prin ochii mei îmi produce un gol în stomac sau un fior pe ceafă, mă scoate din amorțeala zilnică, asta merită atenția. Nu contează de ce, nu contează că nu are o valoare exprimată în bani, nu contează că e opera unui necunoscut, că e mic sau nesemnificativ. Cine sunt eu să emit opinii? Contează că mă face să mă simt bine, contează că reușește să miște ceva în armura împietrită pe care o port zi de zi, iar asta are valoare mai mare decât un nume sau o recenzie.



sursa foto

Am văzut multe picturi. Mi-au plăcut destule, dar puține m-au marcat. Poate din ignoranță, poate din lipsa diferitor calități sau studii care mi-ar fi permis să înțeleg și să simt mai bine … Habar nu am și, oricum, cred că nici nu mai contează.

O astfel de impresie îmi produce Autoportretul lui Albrecht Durer (1471-1528) realizat pe la 1500. Nu e singurul autoportret al pictorului. Are vreo 3, dacă nu mă înșel. În general, portretele nu mă atrag prea mult, dar acesta are ceva … un nu știu ce. Ceva! Poate faptul că e văzut din față creează un impact mai puternic în comparație cu portretele obișnuite care sunt vedere din profil, ochii ăia care parcă mă țintuiesc și trec prin mine, reușind să îmi citească până și cele mai ascunse gânduri, buzele strânse ca un semn de dezaprobare, sau poate pe punctul de a se deschide și a spune ceva, poziția degetelor, în special a arătătorului …

Eu l-aș numi pe Albrecht Durer pictorul mâinilor. În multe din lucrările sale mâinile sunt realizate magistral. Perfecte, extrem de expresive, spunând povești, aprinzând imaginații. Și nu pot să-mi scot din cap o întrebare idioată: Cum o fi atingerea unei astfel de mâini?

Galerie

Lasă-mi, toamnă, pomii verzi ...

 

”Dacă pădurea ne condamnă

 La nostalgie fără rost
E toamnă, vara mea, e toamnă
Așa cum poate n-a mai fost.”

                                                             (Condamnare la toamnă, Emeric Imre)

De ce se sinucid oamenii

Vecina mea a încercat să se sinucidă. Nu, nu e vorba despre vreo pipiță care suferă din amor, e vorba de o femeie matură, mamă a doi copii majori, cred. Am văzut salvarea cu câteva zile în urmă, dar nu m-am gândit nici măcar o secundă la sinucidere, m-am gândit că sunt probleme de sănătate. Umbla în cârje, așa că la asta mi-a fugit mintea în primul moment. Nu o cunoșteam mai mult de ”Bună ziua”, ”Bună ziua”. Se mutase de curând împreună cu copiii. Închiriase apartamentul de alături și mă bucuram că nu sunt gălăgioși ca vecina cu Samba. Nu-mi place să abordez oamenii, fie ei și vecinii mei, nici să mă bag în sufletul altora. Nu-mi plac țățismele de bloc, să știu eu ce fac vecinii mei, așa cum nu-i suport pe cei care se bagă în seamă cu orice chip numai pentru a afla una, alta. În concluzie totul s-a limitat la saluturi.

Și totuși, de când l-am auzit pe fiul ei că a încercat să se sinucidă, îmi tot vine în cap o întrebare în mod obsesiv: Ce poate determina un om să se sinucidă? De fapt, nu ce îl determină că asta ar fi mai ușor de înțeles, ci cum reușește să pună în practică un astfel de gând?

Vorbeam cu ceva timp în urmă cu o prietenă și îmi zicea că e disperarea. Disperarea te duce la sinucidere. Și totuși, nu e suficientă disperarea. Disperați suntem mulți dintre noi, dar nu reușim să facem asta. Eu cred că îți trebuie și o tonă de curaj sau de nebunie să atentezi cu bună știință la propria viață. E inconștiența de moment sau … să știi că nu mai ai nimic de pierdut. Nu știu, dar nu pot să nu mă întreb dacă, poate, uneori, o vorbă bună nu face mai mult decât un teanc de bani.

Lada de zestre 15

Nu-mi place muzica country, dar îmi plac mult de tot vreo două piese de la fata asta. Asta-i una din ele.

Brandi Carlile - Dying day, piesă de pe albumul Give up the ghost din 2009