Dor de soare

M-am săturat de iarnă până-n gât. Nu de iarnă neapărat, cât de albul murdar, de cioaflă, de cenușiu și de gol. Vreau ca roșul să mă umple de viață, nu să mi se pară o rană sângerie într-un trup bolnav. Vreau culoare nu doar la mine în ghiveci și ciripit de păsări nu doar la mine în telefon la Relaxing Sounds. Mi-e dor până și de insuportabilele muște. Pentru că sunt viață. Când e soare, nu contează cât de enervantă e vecina care zbiară la fiică-sa non stop, nu contează cât de stresantă e balustrada scării care vibrează la una cu creierii mei de fiecare dată când cineva se sprijină de ea, nu contează atât de mult că arborii sunt goi și pe jos e o mizerie de nedescris. Când mă bate soarele în cap totul pare mai simplu, eu parcă sunt mai răbdătoare cu cei care au ca unic scop în viață să le frece ficații celorlalți, par mai înțelegătoare cu idioții, iar mocirla mi se mai pare mai puțin dezgustătoare. Simt că e posibil ca fericirea să nu fie doar o vorbă ruptă din cărți. Și când te gândești că pentru toate astea e nevoie doar de un pic de soare…

sursa foto

Licurici

 

Există un sat pierdut în România asta mare care nu-i ca alte sate. Nu. Licuriciul e unic. M-am perindat la viața mea prin multe sate, fie de plăcere, fie de nevoie, fie vizitând rude sau prieteni, cu serviciul, ori doar în trecere … nu mai contează. Cert e, nu mi-e străină noțiunea de viață la țară și nici ceea ce implică ea. Nu o știu numai de la TV sau din povești și nici nu cred că niște purceluși vor să-i rupă scroafei nasturii de la vestă, când de fapt ei sug cu poftă. Și totuși ca Licuriciulnu-i loc pe hartă. O spun cu mâna pe inimă. 

Acolo nu știi dacă omul din fața ta vorbește serios sau te ia peste picior, nu știi dacă vorbește din filme sau chiar s-a-ntâmplat povestea. Oamenii ăia reușesc să râdă și cu mortul pe masă, și cu purceaua moartă în cocină când nu mai au nimic altceva prin curte. La prima vedere te întrebi dacă sunt beți sau săriți de pe creanga lor. Așa ar fi logic dacă i-ai judeca după aparențe. Dar nu, nu sunt. Sunt oameni normali ca oricare alții, cu care poți vorbi la modul cel mai serios dacă e cazul. Sunt doar un pic diferiți. Oamenii ăia, cred eu, au dezvoltat un scut care să îi apere de scatoalcele pe care li le dă viața după cap. Scutul acela se cheamă umor. Dar nu orice fel de umor. E umorul ridicat la rang de artă. 

Licuriciul e un sat plin de al de Ion Creangă pe care nu i-a descoperit nimeni

pentru că niciunul nu vrea să scrie ”Amintiri din Licurici”. Fără exagerare. Și scutul acesta pare că se transmite genetic. Se duc bătrânii, le iau tinerii locul cu aceeași vervă. Nu contează că e popă, dascăl, inginer, ori că are numai patru clase, umorul e același. Spumos și de calitate. Nu e lucru lăsat de la Dumnezeu pentru care să nu aibă licuriceanul o replică haioasă. Și oricât de circumspect ai fi la început, și oricât de Gică Durul te-ai crede sfârșești la un moment dat prin a râde cu lacrimi, hlizindu-te mai rău ca un tâmpit.

Nu știu dacă o fi ceva în aer sau în apa de la Licurici, dar dacă te duci acolo câteva zile și iei contact cu sătenii mai mult decât ”Bună ziua.”, ”Bună ziua.” îți încarci bateriile mai tare ca la spa-ul unui hotel de 5 stele cu toți fițoșii. Garantat. Locul ăla e pansament la nervi. Pentru că nimic nu repară mai bine un suflet și o minte obosită decât o porție zdravănă de râs. M-am tot gândit de ce nu or deschide acolo un fel de băi. Cred că ar vindeca multe creiere. Uite că nu le-am spus asta niciodată…

Primul meu contact cu Licuriciul a fost șocant. Nu știam dacă să îi iau la palme sau să mă întreb în ce colonie de nebuni oi fi aterizat. Noroc că prietena mea,

născută acolo, mi-a spus s-o iau încet și să pun fitilul mai lung la dinamită ca să nu explodez din prima. Nu știu dacă a durat o zi până m-am simțit ”oficial adoptată” de Licurici și m-am amorezat pe viață de locșorul ăla. Acolo am petrecut multe vacanțe frumoase, studentă fiind, concedii, week-end-uri, ori numai câteva ore furate între 2 drumuri, dar totdeauna am simțit că acolo e ceva, ceva care trezește la viață, care liniștește, care înviorează și îți dă forță să te mai iei un pic la trântă cu problemele.
N-am mai văzut Licuriciul, de vreo 5 ani, cât au și pozele astea. Nici nu știu dacă am să-l mai văd vreodată, dar știu că mi-e tare dor și mi-ar face bine o cură la Băilelicuricenilor. Să-i văd pe cei care-au mai rămas, să le ascult poveștile și râsul sănătos, râs adevărat, să le admir hazul de necaz, să râd la glumele lor până simt că nu mai am aer. Pentru că-n Licurici hazul e la el acasă. E acolo, în aer, în apă, hoinărind pe ulițe, chiar dacă uneori e de necaz. E umorul ăla simplu, sănătos pe care l-am descoperit în poveștile lui Creangă și despre care credeam că e numai acolo, în povești.
           

 

 

    

 

 

 

 

 

 

Vise, vise

 Urăsc să visez. Noaptea, când visele nu pot fi controlate. Pentru că niciodată nu visez frumos. Visez că sar pe geam ... când am la dispoziție o ușă, locuri pe care nu le-am mai văzut din copilărie, obiecte pe care dacă m-ai întreba de ele, trează fiind, nu mi-aș aduce aminte, prieteni de mult plecați, oameni pe care nu i-am văzut de ani, care reacționează ciudat, străini care vor diverse, chestii care au dispărut demult. E totul o ceață, o nebuloasă, fără logică și de cele mai multe ori e înspăimântător. Totdeauna mă sperii, mă trezesc zăpăcită și transpirată, întrebându-mă dacă tâmpenia aia de vis e vreun semn, vreo prevestire a te miri ce. Și mi-e frică. Apoi încet-încet încep să raționez în mijlocul ceței din creier și a ritmului îndrăcit al inimii și să mă calmez amintindu-mi că visele sunt, de fapt, reflectarea problemelor de zi cu zi pe care, se pare, eu, ca o mare ”inteligentă” ce sunt, le iau cu mine și în pat. Se pare că am prea multe probleme. Visez prea des, comparativ cu alții. Am mai întrebat în stânga în dreapta, lumea pare să viseze rar, iar unii zic că deloc. Poate nu își amintesc, ceea ce e perfect, din punctul meu de vedere. Am citit undeva că creierul femeilor nu ia pauză niciodată, nici măcar noaptea. Mă îngrozește. Se pare că al meu nu se odihnește niciodată și toată porcăria asta e doar reacția lui la stres.

sursa foto

Știu că sună idiot postul ăsta, dar m-am săturat să sar din pat la ore mici din cauza vreunui vis tembel și apoi să mă uit la ceas cum trec orele, iar eu stau cu ochii lipiți în tavan incapabilă să mai pun geană pe geană. Nici măcar chestia cu număratul oilor nu merge :). Apă de ploaie. Și apoi cine se târăște toată ziua ca o râmă în reluare? Eu. Ruptă de oboseală. Uneori mă întreb dacă nu cumva mintea mea e blocată undeva în trecut, sau e concentrată pe trecut. De ce dracului nu visez ceva … nou, ceva ce nu știu. Îmi amintesc doar de două vise frumoase. Or fi fost mai multe, dar eu nu îmi amintesc. În unul zburam. A fost cea mai … și cea mai … senzație pe care am trăit-o. Și trează, nu numai în vis. Simțeam efectiv că plutesc. Fizic. Superb! Pe al doilea nu vi-l spun că-i personal. Dar nu-l cunoșteam pe tip :).

 Offff! O să încep să beau ceai de tei înainte de culcare...

Raiul ascuns

Sex War (runda II)

Hai să ne mai descrețim un pic. Să ne mai lămurim de ce avem impresia de multe ori că vorbim chineza veche pentru celălalt. Vă mai pun un fragment amuzant din cartea de care vă povesteam în runda I.

”Femeile sunt preocupate de viitor până își găsesc un soț. Bărbații nu sunt niciodată preocupați de viitor până nu își iau nevastă.

sursa foto

Majoritatea cărților despre relații interumane e scrisă de femei și mai mult de 80% din publicul lor e de asemenea constituit din femei. În general, tema acestor cărți sunt bărbații, greșelile lor și ce să faci pentru a le ameliora. Majoritatea terapeuților și consilierilor matrimoniali sunt de asemenea femei. Asta ne face să concluzionăm că femeile dau mai multă atenție relațiilor decât bărbații. Și e adevărat sub multe aspecte.  (Mie îmi sună un pic a obsesie :)) A se îngriji de relații nu e o funcție naturală a psihicului masculin, a modului său de a gândi sau a scării sale de priorități. În consecință, bărbații, fie nu se interesează deloc, fie renunță repede la relații pentru că consideră foarte complicat modul femeilor de a gândi și acționa. Uneori e așa de dificil încât cel mai bine e să plece repede ca să nu fie văzut ca un eșec. Dar adevărul e că atât femeile cât și bărbații doresc relații bune, sănătoase și mulțumitoare. Numai că femeile și bărbații presupun că într-o bună zi va apărea o relație perfectă fără să fie nevoie de nici un studiu sau pregătire specială. Femeile obișnuiesc să comită greșeala de a presupune că, doar pentru că un om o iubește, el trebuie să o și înțeleagă. Doar că, în general, el nu înțelege. Numim ”Opus” celălalt sex pentru un motiv cât se poate de bun: suntem într-adevăr opuși.

Suntem unica specie care are probleme permanente cu făcutul curte, ritualul de împerechere și relaționarea. Celelalte specii au deja totul programat și se descurcă foarte bine. [...] Într-un anumit moment femela intră în călduri, masculii se apropie, […] ea alege […] și dă semnalul verde. Ea niciodată nu îl acuză că nu îi dă atenție, iar el nu se gândește dacă pentru ea a fost la fel de bine ca pentru el. Nu sunt pe aproape socrii, nici cumnați care doresc să dea sfaturi, iar femela nu se preocupă niciodată dacă e prea grasă și nici nu visează la un campion sexual. Oamenii însă sunt infinit de complicați. Femeile spun că doresc bărbați sensibili, dar să nu fie prea sensibili. Bărbații nu înțeleg foarte bine diferența asta subtilă. Nu pricep că trebuie să fie sensibili la sentimentele femeilor, dar duri și masculini în alte situații. 

sursa foto

 Când femeia învață să spună direct și deschis ce vrea, bărbatul răspunde mai pozitiv. Femeia trebuie să înțeleagă că modul de funcționare al creierului masculin e comparativ mai simplu și că bărbații rareori reușesc să ghicească ceea ce nevestele sau partenerele pretind de fapt - în spatele cuvintelor rostite. Femeile obișnuiesc să abordeze bărbații într-un mod greșit folosind limbajul indirect.

Când o femeie oferă un sfat pe care bărbatul nu îl cere, el se simte ca și cum ea ar declara că îl consideră incompetent, incapabil de a-și rezolva problemele. Pentru un bărbat, a cere un sfat e o demonstrație de slăbiciune pentru că el crede că trebuia să-și rezolve singur problema. Și din această cauză el vorbește rareori despre lucrurile care îl preocupă. El adoră să ofere soluții și să dea sfaturi celorlalți, dar sfaturi nesolicitate, în special venite din partea femeilor, nu sunt bine venite.”

[...] "Bărbații niciodată nu se pierd, ei doar găsesc rute alternative."

[...] "De ce sunt necesari 4 milioane de spermatozoizi pentru a găsi și fertiliza un unic ovul? Pentru că niciunuia nu îi place să întrebe care e drumul."
 :))))))))))))))))))))))))