Paiul din ochiul altuia și bârna din propriul ochi

De ce e mult mai usor sa vedem defectele altora, dar nu si pe ale noaste? E asa de simplu sa ii criticam pe altii, sa ii ironizam, sa ii ponegrim, dar, cand vine vorba de noi, parca ne lipsesc cuvintele. Ni se blocheaza cumva memoria? E subiectivismul? Sau pur si simplu, in mintea noastra, propria persoana se situeaza pe o alta scara valorica decat ceilalti? Suntem in afara gramezii, suntem deosebiti, meritam un altfel de tratament.

Nu sunt multe persoane care reusesc sa isi pastreze obiectivitatea in analizarea propriilor defecte. De obicei, cadem in extreme: ori suntem mai indulgenti cu noi insine (marea majoritate), ori suntem cu mult prea asprii, si ne gasim vinovati in orice imprejurare (foarte putini). Se zice ca e mult mai usor de analizat o problema atunci cand privesti de afara, cand nu esti direct implicat. De ce? Nu cumva tocmai pentru ca avem doua unitati de masura diferite, una cu care ii masuram pe ceilalti si una cu care ne masuram pe noi insine? De ce nu folosim doar una si pentru noi si pentru ei? Simtim ca nu ar fi corect sa ii “masuram” pe ceilalti cu “masura blanda” pe care o folosim pentru propria persoana? Ne consideram superiori? E instinctul de conservare  a speciei care ne determina  sa ne protejam? E asta protectia propriei persoane sau e doar o metoda de a ne reconforta, chiar daca asta nu inseamna decat ca ne mintim singuri, dar ne place aceasta minciuna calduta care nu ne da dureri de cap.

Exista oameni care gasesc cate ceva de criticat la oricine, indiferent ce ar face si cum ar face, tot nu e bine, oameni care nu sunt capabili sa spuna doua vorbe bune despre cineva, oricine ar fi acesta, oameni care se cred superiori tuturor muritorilor, din motive numai de ei stiute pentru ca, de cele mai multe ori, realitatea nu o demonstreaza. Acel tip de oameni care iti zambesc si te aproba pana te-ai intors cu spatele, dupa care atitudinea se schimba complet, rad si te insulta. Mai e sit tipul care nu se sfieste sa ii critice pe toti cu voce tare, indiferente daca sunt sau nu prezenti, tipul atotcunoscator si pe care daca ai curajul sa il contrazici, esti prost si habar nu ai, tipul care le stie pe toate, care stie ce e mai bine si cum e mai bine pentru fiecare, caruia nici macar nu-i trece prin cap sa te intrebe ce parere ai, ci actioneaza pentru tine si in numele tau cu o dezinvoltura si o seninatate care te lasa stana de piatra si care se mai si supara cand te revolti, spunandu-ti ca el iti vrea doar binele si ca tu nu stii ce e bine pentru tine, ca si cum tu ai fi vreun dobitoc, intarziat mental, nu poti discerne.

Sau cei care nu sunt niciodata vinovati, indiferente ce au facut, vina apartine totdeauna altcuiva. Altcineva este responsabil pentru toate problemele lor, incearca sa gaseasca culpa tuturor si nici macar nu le trece prin cap sa incearce sa inteleaga unde a fost greseala lor. Nu, pentru ca ei nu gresesc. Ei sunt doar victime ale circumstantelor sau ale relelor intentii ale celorlati, un fel de copii mari.

Cred ca mai sunt si alte tipuri, dar nu-mi amintesc acum si cred ca oricare dintre noi am intalnit cel putin o data in viata un astfel de personaj. Sau, mai rau, cu o combinatie de acest gen.

Nu stiu de unde vin toate astea, nu sunt de specialitate, dar ma tot intreb de unde aceasta superioritate nefondata, de unde atata lipsa de bun simt si lipsa de responsabilitate in acceptarea propriilor fapte, defecte sau a propriei conditii? E frustrare? Le ofera vreun confort o astfel de atitudine? E adevarat ca fiecare dintre noi suntem, intr-o mai mare sau mai mica masura, subiectivi in evaluarea propriei persoane, dar de aici si pana la a ne ridica pe un piedestal, deasupra tuturor, e cale lunga.