Prefacatoria ca arta sau stil de viata

Un schimb de mesaje cu Adrian m-a determinat sa scriu acest post, deoarece devenise prea dificil sa imi exprim parerea prin intermediul comentariilor. Ajunsesem sa vorbim despre prefacatoria umana ridicata la statutul de arta. Toti ne prefacem uneori din motive diferite, toti zambim la un moment dat, desi in gandul nostru se invart cu totul alte idei, sau nici macar nu ne face placere ceea ce vedem sau auzim, toti spunem cuvinte doar de dragul de ale spune sau pentru ca asa se cuvine cu toate ca nu simtim ceea ce spunem. Unii o fac doar cand sunt prinsi la colt si nu au scapare, cand nu mai e timp pentru a te intoarce si a o rupe la fuga, sau a trece pe trotuarul celalat, ori a evita intr-un fel sau altul o manifestare de genul asta care unora dintre noi nu ne face placere, de care nu ne simtim in stare, pe care stim ca oricat ne-am stradui, e departe de a fi credibila si ne umple de dezgust fata de propria persoana. Altii o fac din dorinta de a obtine vreun folos personal, din dorinta de a accede in anumite cercuri sau de a se apropia de anumite persoane la care nu pot ajunge fiind ceea ce sunt de fapt.

Nu pot sa pretind ca sunt altfel decat sunt, simt ca nu imi iese, ca sunt falsa. Nu pot sa ii zambesc la nesfarsit cuiva care imi e dezagreabil si sa continui sa fac conversatie cu el desi imi vine sa o iau la fuga. Prefer sa evit. Sa ma limitez la “buna ziua”, “buna ziua” si nimic mai mult. Nu pot sa te intreb “ce mai faci?” daca nu ma intereseaza raspunsul tau sau sa te invit la o cafea pe care stiu ca nu o vom bea niciodata impreuna, doar din complezenta.

Stiu ca de multe ori sunt catalogata ca antipatica si prea tacuta, dar prefer asa decat sa simt ca mi-e rusine cu mine insami.  Nu pot sa ma indoi ca trestia, dupa cum bate vantul, sa spun dragalasenii care nicidecum nu se regasesc in gandurile mele ori sa port conversatii pe care le ascult numai cu o ureche sau poate nici cu aia. Nu-mi place sa jignesc pe nimeni, sa aduc suferinta cuiva si pentru ca, in general, oamenii iau ca o jignire opiniile celorlalti despre ei, nu pot sa-ti spun in fata parerea pe care o am despre tine, cu exceptia cazului in care imi ceri acest lucru. Dar daca nu gasesc nici o afinitate cu tine, nu voi pretinde ca sunt interesata. Te voi trata cu toata politetea atata timp cat faci la fel, dar nu ma vei vedea prin jurul tau. Sunt prea radicala, stiu, si am multe de pierdut din cauza asta pentru ca lumea in care ne invartim, am observat, prefera o minciuna calduta si un zambet  pictat pe fata decat un adevar care e posibil sa doara.

Nu vreau sa spun acum ca sunt o sfanta si ca eu nu am practicat chestia asta niciodata. Am facut-o. Chiar de mai multe ori. Problema e ca pana la urma am ajuns la acelasi rezultat. Intr-o zi paharul se umple si nu mai suport, iar cand se umple nu pot sa il desert usor. Explodeaza pur si simplu si nu mai pot controla. Tot ce am acumulat in timp iese dintr-o data, la foc automat, toate minciunile, toata prefacatoria. Si nu imi place. Daca pot evita asta, de ce sa nu o fac? Mai bine o ciudata decat o mincinoasa.

Mi-am facut un obicei, nu stiu cat de prost e sau nu, sa privesc in ochi oamenii care vorbesc, sa-i observ, sa vad daca exista vreo legatura intre cuvintele lor si mimica fetei, sa vad daca ochii lor spun aceleasi lucruri pe care le spune gura. E o activitate curioasa si amuzanta uneori, atunci cand subiectul discutiei nu e unul de importanta majora pentru mine. Daca e ceva ce “ma arde”, deja nu mai e amuzant, dar totusi urmaresc cu aceeasi atentie orice gest. Veti fi uimiti sa descoperiti ca de multe ori mimica fetei, gesturile si, in special ochii interlocutorului dvs spun cu totul altceva decat cuvintele pe care le rosteste. Iar proverbul ala cu “ochii nu mint niciodata” e adevarat. Daca ai suficient curaj si rabdare sa ii privesti, vei observa.

Si, da, prefacatoria a fost ridicata la rang de arta, unii au facut din ea un stil de viata, incat nu mai stiu nici ei care-i originalul si care imaginea pe care vor s-o proiecteze, iar unii dintre noi ne-am format impresia ca ne pricem in domeniul asta pentru ca ne-a mers o data, de doua ori, de ‘nspe mii de ori. Dar ne-am pus vreodata problema ca asa cum noi spunem mincini caldute cu zambetul pe buze si privindu-ne interlocutorul in ochi pentru mai multa credibilitate, la fel si interlocutorul poate afisa acelasi zambet amabil si se poate preface ca ne crede? Sau asta deja nu mai conteaza?