Zăpezile de altă dată

Lumea asta s-a întors cu susul în jos, cum spunea bunica mea, care nu ar fi folosit vreun cuvânt nelalocul lui pentru a exprima acel ”sus”. Poate cel mult să-i zică ”dos”. Iarna nu mai e iarnă, pare mai mult un soi de primăvară cu toate semnele de rigoare, iarba care începe să scoată capul, ghiocei de sezon și un soare vioi, chiar dacă e cu dinți, de multe ori. Suntem în ianuarie și zăpadă … ioc! Doar la munte mai vezi zapadă serioasă, în rest, dacă esti norocos, îi vezi culoarea o dată pe an.
Unde sunt zăpezile de altă dată când era totul alb și frumos, că acoperea zăpada atât de bine toate mizeriile și nenorocirea, când ieșeam seara la plimbare și părea că eram în povești, cu zgomot de clopoței de la vreo sanie trasă de cai ce trecea cu 2 romantici gângurind ca guguștiucii, când iluminatul public devenea difuz printre ramurile copacilor încărcate de zăpadă, când treceai pe sub câte un copac și aveai ”norocul” să se scuture vreo creangă tocmai în momentul ăla. 

Unde-i zăpada aia cu troiene de un metru pe marginea șoselei, cu circulație oprită, că cei de la dezăpezire erau iarăși luați pe nepregătite, ca de obicei. Nu mi-e dor de nervii pe care mi-i produce circulația pe timp de iarnă, dar parcă totuși aș prefera niște nervi din ăia dacă vin la pachet cu o bataie sănătoasă cu bulgări, cu oameni de zăpadă, care de care mai caraghioși, în funcție de puterea și simțul artistic al creatorilor, cu trotuare presărate de ghețușuri făcute de copii pe care scepticii le ocoleau cu mormăituri, iar curajoșii, cu sufletul încă tânăr, le foloseau cu stângăcie, spre dezaprobarea babelor care îi apostrofau că au dat în mintea copiilor sau a snobilor care pufneau dezgustați de atare comportament infantil.

Mi-e dor de iernile alea cu sănii și voci de copii până târziu în noapte, cu obraji rumeni și aromă de vin fiert cu scorțișoară.