Te iubesc ... când îmi convine

Zilele astea încotro întorci capul vezi numai semne de iubire, citesti numai povesti de iubire etc. Luna iubirii, nu? Ok, nici o problemă, trebuie să ne mai amintim și de asta J. În fiecare an, în această perioadă se scot de la naftalină iubirile celebre, poveștile de amor ale unora, mai mult sau mai puțin cunoscuți. Nu-i nici asta o problemă, un pic de picanterie … poate nu strică.

E însă o poveste afișată cu ostentație, an de an, când se vorbește despre marile iubiri mioritice și care mie nu mi se pare deloc o iubire așa … de poveste, cum mi-o tot prezintă unul și altul. Mă refer la povestea dintre George Enescu și Maria Cantacuzino, sau Măruca, cum era alintată.

De ce mă deranjează? Păi să o luăm logic și documentat, să nu ne lasăm influențați doar de faptul că s-au cunoscut în adolescență și au sfârșit împreună, că asta nu oferă garanții. Când am citit prima dată viața lui Enescu, concluzia mea referitoare la ”marea iubire” a fost că Măruca a fost o egoistă. După ani și ani, și după ce am mai aprofundat subiectul, am rămas cu aceeași concluzie. Enescu a fost cel care a iubit total, definitiv și necondiționat. Ea, a iubit în funcție de … cum a bătut vântul.

Măruca și-a urmărit ambițiile. Și-a dorit să facă parte din înalta aristocrație și a reușit prin căsătoria cu prințul Cantacuzino. A devenit prințesă și nu a mai renunțat la acest titlu până la moarte. Chiar căsătorită cu Enescu (… într-un final), trebuia să i te adresezi cu titlul de prințesă sau domniță, iar dacă cineva, la telefon, dorea să vorbească cu Doamna Enescu (nu cu prințesa), refuza să vorbească. Obesia pe care a avut-o pentru titlu, deși nu îl avea prin naștere, ci îl obținuse prin căsătorie, mi se pare că o zugrăvește perfect. Se pare că în fața morții ar fi renunțat la titlu, deși nu mi-e foarte clar dacă a fost alegerea ei ca pe piatra funerară comună să fie scris doar Maria Enescu, ea murind în 1969 în Elveția și abia în 1972 fiind mutată în Franța, alături de George Enescu. Mă întreb cum se simte un bărbat a cărui iubită soție insistă să i te adresezi cu numele fostului soț ...

S-au cunoscut când ea avea 19 ani (deci el 17), ea fiind căsătorită cu prințul Mihai Cantacuzino la vremea respectivă, dar încep relația peste vreo 10 ani, devenind iubiți până la moartea prințului (1928). După asta, când în sfârșit ar fi fost liberi să își trăiască iubirea și să se căsătorească după perioada de doliu convenită, surpriză … Măruca se îndragostește de Nae Ionescu, filozoful, mai tânăr cu vreo 13 ani decât ea, căsătorit, pentru care face o mare pasiune timp de … 7 ani. Și atunci vin eu și zic așa: Dacă iubirea pentru Enescu ar fi fost atât de mare cum ni se tot spune, cum de a renunțat la el după atâția ani de relație pentru a se arunca în brațele altuia, tocmai acum când era liberă? Și, se pare că nu a fost doar o pasiune trecătoare. Au fost totuși 7 ani. 7 ani, la sfârșitul cărora Nae Ionescu rupe relația cu ea pentru că se amorezase de Cella Delavrancea. Prințesa face o cădere nervoasă și se desfigurează dându-și foc sau turnându-și acid pe față. (există și o variantă conform căreia … ar fi folosit o cremă pentru albirea tenului.)

Cine e lângă ea în acest timp? Cine îi pătește tratamentul în clinica de la Viena, cine are grijă de ea constant? Enescu!  Și abia acum ea acceptă să se căsătorească cu el, când el avea 56 de ani (ea 58).

Părerea mea? Relația cu Enescu a fost convenabilă pentru Măruca atâta timp cât a fost măritată, cred că era deja ceva care făcea parte din peisaj, îi dădea un sentiment de stabilitate și confort, dar pentru Enescu nu a simțit pasiunea pe care a simțit-o pentru Nae Ionescu. Abia atunci ea a iubit. De ce a acceptat să devină soția lui Enescu, într-un final? Poate pentru că și-a dat seama că nu va exista nici un alt bărbat care să îi fie mai devotat ca el, că nici un alt bărbat nu va mai face din ea centrul universului său așa cum a făcut Enescu.

Ea nu a avut nimic de pierdut în toată povestea asta. Și-a dorit să fie prințesă și a fost. A fost admirată, adulată și iubită. A avut o căsnicie ratată, dar în care a ales să rămână, datorită titlului, poate și datorită libertății pe care o avea, a avut doi copii, a cunoscut pasiunea și, în final, a avut un câine credincios toată viața, ceea ce e un lucru extrem de rar, trebuie să recunoaștem. Nu m-au convins de contrariu nici comentariile sau elogiile unora sau altora, nici scrierile contemporanilor epocii și nici chiar propriile cuvinte ale Mărucăi, care mi-au relevat o persoană frivolă, superficială, plină de orgolii și răsfățată, cu un comportament labil, cu stări și sentimente contradictorii de la o clipă la alta. Cred că pentru ea Enescu a fost un experiment, a fost îndragostită de ideea de iubire, nu de el, fapt demostrat și de ușurința cu care renunța la el pentru ca apoi să se lamenteze în mod patetic sau ușurința cu care renunță la el pentru alt bărbat. 

Se spune că l-a iubit pe prințul Cantacuzino când s-a căsătorit cu el, dar … în luna de miere face o pasiune pentru un sirian care era cazat în același hotel, în timp ce soțul e bolnav în pat. Sau, după ce primește de la Enescu o scrisoare de reproș pleacă val-vârtej în Italia unde are o aventură cu un Lord R. Wow!

Enescu, zic eu că a avut numai de pierdut. A fost prins pentru toată viața într-o poveste de iubire în care a fost doar surogat. A fost înlocuitorul, dar niciodată eroul principal, a fost locul călduț, dar nu suficient de fierbinte ca să iți dorești mai mult. Și-a petrecut toată viața în așteptarea unei femei care atunci când s-a văzut liberă, l-a înlocuit rapid cu un altul. La el, da, a fost iubire, cred eu, iubirea aia nebună și bolnavă despre care citim numai în cărți, dar care niciodată nu găseste un corespondent pe măsură. 

Pentru interesați: Link1, Link2, Link3