Îndoieli

Uneori, când simțim că am ajuns la limită și avem impresia că mai jos nu se poate, viața ne arată că sunt alții mult mai lipsiți de noroc și cu probleme mult mai grave, astfel încât toată nefericirea noastră pare o lamentare jalnică și fără sens. Întinzând o mână unei ființe, fie ea pe două sau pe patru picioare, de multe ori te ajută și pe tine. Îți dă un scop și parcă luminează cenușiul din jur.

Dar de multe ori  deși credem că am luat decizia corectă după o profundă analiză și în conformitate cu principiile după care ne ghidăm, rămâne un sentiment de îndoială care ne macină. Dar dacă …

Mă întorceam acasă pe la amiază într-un aprilie torid, mult prea torid pentru o primăvară, dezamăgită și dezgustată de viață, târându-mi picioarele fără chef și blestemând căldura care mă sleia efectiv și soarele care mă bătea în moalele capului. Nu era gram de umbră și treceam pe lângă zidul înalt al unei grădini, cu ochii pironiți pe trotuar plictisită și fără chef. La un moment dat am văzut ceva pe jos. Era un pui de pasăre, un ghemotoc de puf, cu aripioarele lăsate și cu ciocul deschis, sufocat de căldură ca și mine. M-am uitat în jur, neștiind de unde a aterizat, apoi în sus. Deasupra zidului de vedeau ramurile unui copac și se auzea gălăgie, ciripit de păsări. Nu aveam nici o șansa să ajung până acolo, zidul având cel puțin doi metri. Mă uitam la el și nu știam ce să fac, era aproape mort. Habar nu aveam despre cum se cresc pasările, nu avusesem niciodată, iar puiul părea abia ieșit din ou și fără nici o șansă. Eu, deasemenea, nu puteam să îi ofer aproape nimic, dar mai ales știam că nu pot să vad o ființă murind. Spre rușinea mea, trebuie să recunosc că am trecut mai departe spunându-mi că “asta e …”. N-am rezistat nici până la colțul străzii. Vedeam în fata ochilor numai ciocul acela deschis, sec, un strigat de ajutor mut al unui muribund. M-am întors. Mi-am zis că fie ce-o fi, chiar dacă moare, cel puțin nu va muri în chinuri groaznice în soare, singur pe un trotuar încins.

 Acasă a început nebunia.  Am reușit să îi dau vreo doi stropi de apă, lăsând robinetul să picure pe ciocul lui, după ce l-am lăsat puțin să se obișnuiască cu răcoarea din casă. Habar nu aveam ce să fac. Am chemat un prieten care crescuse păsări în copilărie. Nu aveam nici un fel de idee sau de instrumente ajutătoare. Cum dai mâncare unui pui de pasăre abia ieșit din găoace? … Că eu nu aveam cioc. Am început să improvizez. Prietenul meu îmi adusese o seringa să ii dau apă … nu mergea, apa ieșea jet, nu stropi, așa că … mi-a venit o idee: banalele bețișoare de urechi, înmuiate bine lăsau să cada câte un strop, doi, nici că trebuia mai mult. Înviase! Era cu gâtul lungit și cu ciocul deschis după

 

tot ce mișca. Cu mâncarea a fost mai greu. Am încercat cu penseta, nu mergea. Ce să găsesc eu destul de subțire ca să încapă în ciocul ăla mic? Cu mâna… nici o șansă, capul lui era cât o unghie de-a mea bine tăiată. Am început să sculptez bețe de chibrit, din alea lungi, pentru aprins cuptorul. Le-am șlefuit bine până s-au rotunjit și au rămas fine, ca să nu-l rănesc, iar la un capăt l-am făcut ca o spatulă, ca să poată ține mâncarea. Munca de Sisif și sute de bețe stricate până am reușit să fac câteva bune, dar a dat rezultat. De, nu m-a făcut mama sculptor, și nici un altfel de talent artistic nu am.  Mânca precum lupul. Ar fi mâncat și bățul, cred. Mi-am adus aminte de bunica, la țară, când avea pui de curcă mici, le dădea gălbenuș de ou fiert, spunea că “ii întărește” … i-am dat și eu la puiul meu, care nu era de curcă, dar m-am gândit, în prostia mea, că bunica știa ea ce știa. Mânca tot și mânca tot timpul. Și a trăit!

Și așa a început aventura noastră. Eu și puiul de … încă nu m-am lămurit foarte clar ce pasăre era. Toată lumea își dădea cu părerea.  Oricum nu conta. L-am botezat Țuțu, și am considerat eu, nu știu de ce, că e băiat, ca să mi se spună după un timp, când deja era târziu, că, de fapt, era o fetiță. I-am amenajat un culcuș într-o pălărie veche, pe care nu o mai purtam, dar nici nu mă lăsase inima să o arunc. A servit de minune. Noaptea îi încălzeam ”cuibul” într-un castron pus deasupra unei cratițe cu apă caldă.

 Mânca de parcă  n-ar mai fi văzut mâncare și a crescut destul de repede. Nu mi-au plăcut niciodată coliviile și cuștile așa că nici prin gând nu mi-a trecut să îl pun într-una, deși găsisem una pe la prieteni. Era șef în casă.

Înainte să învețe să zboare, nu se mișca din zona “cuibului” unde îi instalasem și un băț ca să poată să facă echilibristică, iar ”sala de mese” era patul meu pe care a trebuit să-l acopăr cu ceva ce puteam arunca după.

 Când a început să zboare, am început să avem o problemă. Mai mult eu. Zbura în toata casa dar ateriza mereu pe capul meu. Acolo era “baza”. Eram tot timpul plină de “noroace”, că era încăpățânat ca un catar și nu voia să stea pe umăr ca draga de lume, că tricoul îl mai schimbam, dar părul nu puteam să îl schimb și deja mă consolasem cu ideea că o să chelesc de atâta spălat pe cap. Dacă mă așezam la calculator, se instala tacticos pe monitor și își făcea toaleta, mă uitam la tv, apărea și el să-și facă siesta. Când dispăream din raza lui vizuală era jale, scandal și țipete. Mă căuta până mă găsea și ateriza fericit în creștetul meu ciripind satisfăcut și onorându-mă cu un “noroc” survenit din cauza emoției, presupun. Când trebuia să plec de acasă era concurs cine ajunge primul la ușă. Clar că trebuia să ajung eu, dacă voiam să mai plec.

Au fost câteva luni de vis, dar știam că trebuie să îl pregătesc oarecum pentru ieșirea în lume. Așa cum am mai spus nu sunt adepta coliviilor și cuștilor. Dacă e pasăre … să zboare. Liberă. Casa, oricât confort ii oferea, era totuși o colivie. Am început să îl scot afară, în colivie de data asta, să se obișnuiască cu atmosfera, să audă alte pasări, poate surate de-ale lui, să vadă peisajul. 

Era deja adult, știam că trebuie să îi dau drumul, dar … îmi era teamă, teamă că nu o să se descurce, teamă că fiind crescut într-un mediu sigur nu va ști să se ferească de pericole, dar eram oarecum mai liniștita văzând că se sperie de oameni și se ascunde, la fel și de pisici. A sosit și ziua în care mi-am luat inima în dinți și am spus: “Gata! A sosit clipa.”  Avea vreo 4 luni deja. Am ieșit afară cu el instalat, ca de obicei, pe cap. Nu reacționa. Cred că la început nu a realizat că suntem afară. După un timp și-a luat zborul brusc. Am crezut că va zbura în parcul de lângă casă, dar nu, s-a așezat pe o tufă. Nu se mișca. Cred că era nedumerit. M-am apropiat vorbindu-i, așa cum făceam de obicei. M-am gândit. Ok. Îl iau acasă. Dar a fugit. S-a așezat pe o alta tufă la ceva distanță. M-am luat după el.

 Mă gândeam că, poate, dacă ii e teamă va reveni pe capul meu, dar nu. Cum mă apropiam, zbura mai departe. Și am ținut-o așa, din tufă în tufă până ce, la un moment dat am ajuns într-un loc deschis, cu iarbă înaltă. M-am apropiat din nou, dar … surpriză, nu îl mai recunoșteam. Erau mai multe păsări asemeni lui încât nu mai știam care dintre ele e. L-am strigat, am vorbit, nimic. Când m-am apropiat mai mult au fugit toate. Deja nu știam care dintre ele era. După care să mă iau? Toata ziua am făcut naveta de acasă la locul cu pricina. Degeaba. Erau multe pasări asemeni lui, dar nu știam care e el. Asta m-a consolat oarecum. M-am gândit că e cu ai lui și ii va fi mai ușor să se acomodeze. Când a început să se întunece am intrat în panică. Prima lui noapte singur afară. Oare ce-o face? Așa m-am chinuit câteva săptămâni între sentimentul crunt de vinovăție, că nu era pregătit pentru lumea de afară, și gândul că făcusem bine că îl eliberasem.

Nu s-a mai întors. Și de multe ori mă întreb dacă o fi reușit să se acomodeze, dacă încă o mai fi în viață. Nu știu și această incertitudine nu mă ajuta deloc. Sentimentul de vină e undeva acolo bine înrădăcinat, chiar dacă încă cred că redându-i libertatea a fost o bună decizie, chiar dacă urăsc grădinile zoologice și cuștile și coliviile din casele altora, chiar dacă cred că animalele și pasările ar trebui să fie libere să plece și să vină când vor … dacă vor.