Ce mai citim... Khady - Mutilată

Sincer, nu cred că mă simt în stare să fac o recenzie la cartea asta. Sunt prea zguduită. Sunt prea șocată. Observ că nu a fost publicată în România, nu apare nimic pe net referitor la carte deși cred că fiecare ființă umană ar trebui să o citească, să se oripileze și să ia atitudine.



sursa foto

Mutilată, este povestea unei senegaleze, Khady Koita, este povestea a milioane de femei africane și  asiatice care sunt mutilate fizic încă din copilărie ca urmare unei tradiții nenorocite care nu le răpește numai feminitatea, ci și copilăria, adolescența și dreptul de a fi propriile lor stăpâne. E povestea supunerii totale, povestea tăcerii și acceptării necondiționate a deciziilor familiei și soțului. E povestea incapacității unor părinți de a-și salva fetele de la o traumă pe viață datorită lipsei de educație, a comunității și tradițiilor pe care le acceptă tacit fără a chestiona, fără a gândi, fără a alege. Copilelor le este eliminat clitorisul, în cel mai fericit caz, în cel mai nefericit le este înlăturat tot, clitoris, labii mici și labii mari. E povestea unor copile măritate în copilărie, devenite mame în adolescență, care nu au timp să se joace, care nu au timp să viseze.

”Două femei mă apucă și mă târăsc către cameră. Una îmi ține capul, iar genunchii ei îmi zdrobesc umerii cu toată greutatea pentru ca eu să nu mă mișc; cealaltă îmi ține genunchii cu picioarele desfăcute. […] Femeia însărcinată cu operația dispune de o lamă de bărbierit pentru fiecare fetiță, cumpărată de mame pentru această ocazie. Ea trage cât mai mult posibil cu degetele de mica bucată de carne și taie ca și cum ar fi tăiat o bucată de carne de zebu. Din nefericire nu e posibil să o facă dintr-o singură mișcare. E obligată să ferăstruiască.

[…] Sângele o stropește pe față. E o durere de neexplicat care nu se aseamănă cu nimic altceva. Ca și cum mi-ar smulge mațele….”

Avea 7 ani și tocmai fusese ”purificată”.

Este de asemenea poveste unei luptătoare, Khady, singură, departe de casă, în Franța, cu 5 copii până la 20 de ani, cu un soț mult mai în vârstă care vrea să o țină în ignoranță pentru a o putea domina, care își exercită tiranic dreptul de stăpân și care reacționează cu brutalitate atunci când i se opune rezistență. Dar e și povestea unei femei care reușește după mulți ani să înfrângă tradiția, să-și câștige libertatea ei și a copiilor și să lupte pentru a le ajuta pe alte femei.

Pe mine cartea m-a îngrozit. Mi-a dat frisoane și m-a făcut să mulțumesc cerului că m-am născut în România, din părinți români. Și, totuși, nu m-am putut dezlipi de carte până nu am ajuns la ultimul cuvânt. Iar gândul că în 2013 încă mai există locuri în lumea asta unde se practică așa ceva, îmi dă coșmaruri. Practica, se pare, a fost scoasă în afara legii în multe din țările practicante, dar nu în toate. Plus că în multe țări deși a fost abolită oficial, încă se practică la scară largă în mod tacit.

Trebuie citită cartea asta pentru că trebuie să ne mai și zguduim când citim, nu numai să ne simțim bine.

Mai multe explicații despre practică aici și aici ... sau căutați pe net, deși veți găsi și multe  aberații.

Lada de zestre 17

”Clap your hands, clap your hands
Turn the lights on my nights
This is life and we only get one chance.

Clap your hands, clap your hands
Come on dance, take a chance on romance
We only get one shot at love.”

Sia - Clap your hands de pe albumul We are born, 2010.
O ador pe zăpăcita asta.

Încă magic

2012, … drum bun, cale bătută! ( ... continuarea o știți voi)

Să fiu sinceră nu prea am motive să regret anul acesta în afară de faptul că am mai îmbătrânit cu un an și am schimbat prefixul, lucru care m-a marcat profund :)). Mi-au cam mers toate cu fundul în sus. De mult nu am mai avut un an așa prost pe plan profesional și personal. Și colac peste pupăză și cu sănătatea am stat prost. Sper ca 2013 să nu mă facă să jelesc după 2012 și să ajung să zic că 2012 a fost un an excelent. 13-le din coadă mă sperie un pic, ca pe oricare, mai mult datorită faimei rele decât că aș fi eu vreo superstițioasă. Dacă stau bine să mă gândesc nu am avut experiențe neplăcute cu numărul asta, ba din contră, singura dată când m-am izbit de el mi-a mers al naiba de bine. Când mi-am luat carnetul, la sală am nimerit la calculatorul 13. Când l-am auzit pe ăla că zice 13, sincer, îmi venea să fac stânga împrejur și să o iau la sănătoasa, dar mi-a fost rușine. Până am ajuns să mă așez pe scaunul … 13, îmi tremurau deja genunchii ca gelatina, ca să nu mai spun că mă panicasem toată. Ei, n-a fost așa, ba, din contră, mi-a mers perfect. Nu am avut nici o greșeală. De atunci am devenit un pic prietenă cu 13. Sper ca anul ăsta să nu îmi demonstreze contrariul.

Ce-mi doresc pentru 2013? Offffffffff! Zău că nu știu. Să râd mai mult, să mă stresez mai puțin, să-mi fie cei dragi aproape și să să mă bucur de ce mă înconjoară. … OK și dacă ar fi și buzunarele mai pline, ar fi deja perfect. Mercantilul e acolo bine înfipt, nu se dă dus cu una cu două. Până la urmă tot la bani ajung că fără ei nu se poate. Cum spunea și Oscar Wilde:

”În tinerețe credeam că banii sunt lucrul cel mai important în viață. Acum, la bătrânețe, sunt convins.”

Nu știu ce vă doriți voi, dar sper să vi se realizeze visele, să vă fie bine, să vă bucurați cu cei dragi și să vă bucurați de ei. Să fiți veseli, frumoși și cu buzunarele pline. ... cu bani, nu cu pietre. Sau dacă-s pietre, măcar să fie prețioase :))
>:D<

La mulți ani!

Ce mai citim... Din Bagdad, cu dragoste

”De ce nu mi-am ocupat timpul salvând oameni, în loc de cățeluși? Nu știu, nu contează, dar cel puțin am salvat ceva”

Din Bagdad, cu dragoste e scrisă de un lt. colonel al armatei americane, Jay Kopelman, în colaborare cu scriitoarea Melinda Roth.

sursa foto

Cartea, care prezintă un fapt real, nu e numai aventura lui Lava, ghemotocul de blană care le roade cablurile, șosetele, păturile, sacii de dormit, care le doarme în poală sau face pipi în bocancii tuturor celor care îl au în grijă încercând să îl ascundă de temutul regulament al armatei care spune să nu îngrijești animale din locurile de conflict și să îl ferească de cei angajați pentru a-l ucide. Cartea e un jurnal de război și o frescă a situației politice și economice din Irakul anilor 2004-2005 văzute din punctul de vedere al unui militar și din cel al unui corespondent de război, dar înainte de toate văzute din punct de vedere uman.
 E cutremurător ceea ce citești acolo și, sincer, înțeleg de ce mulți din cei din zonele de conflict nu mai reușesc să se acomodeze la viața de dinainte de a vedea și trăi astfel de grozăvii. 

sursa foto

Și totuși, în toată teroarea aceea, ceva îi ajută să își păstreze mințile: încercarea nebună și colectivă a unui grup adus împreună de război de a salva un pui de câine pe care îl găsesc într-o casă abandonată din zona de patrulare.

Știu, ca locuitor al României, că, pentru noi, un câine vagbond e o problemă și de multe ori e motiv de teamă, și de aici o ură crescândă împotriva bietelor patrupede. Nefericirea e că animalele nu au nici o vină. Vina e a animalelor cu două picioare, așezate în spatele birourilor scumpe, care ar trebui să se ocupe de ei, dar nu o fac, deși UE alocă fonduri special pentru asta. Dar prin țări civilizate e altfel. Nu vezi haite de câini jigărâți și flămânzi bântuind printre blocuri, iar oamenii știu să se bucure de sentimentul de pace pe care ți-l dă mângâierea unui animal.

Dar ca să revenim la carte, Din Bagdad, cu dragoste nu e vreun fenomen literar, dacă vă gândiți să citiți numai supercărți, dar câștigă net prin calitatea de document, frescă extrem de realistă a unei zone de conflict, și, în primul rând, prin sensibilitate, arătând de ce este capabilă ființa umană atunci când pune suflet.

O recomand cu căldură.