Lada de zestre 32

Știu că în calendar e doar septembrie ...

Iertare

 

”Fericit cel ce nu așteaptă nimic de la nimeni, căci acela nu va fi dezamăgit.”

Se zice că pentru liniștea sufletului tău e bine să ierți relele ce ți-au fost făcute, că iertând îți ușurezi sufletul, te împaci cu lumea și cu tine însuți și poți să mergi mai departe. Neiertând, rămâi prins între două lumi și nu îți găsești liniștea. Ușor de zis! Nu doare gura pe nimeni să dea indicații și să emită teorii. Problema e: poți? Poți să ierți chiar orice? Nu vorbim acum de faptul că la școală nu m-a lăsat Florica să copiez și eu la fizică și am luat notă mică, nici că Maricica mi l-a ”furat” pe Ionel, deși eu nu ieșeam cu el, dar ea știa că-mi place și ar fi trebuit să nu îl ia, nu? Nici că vecina de la 3 și-a scuturat preșul peste rufele mele proaspăt spălate, nici că primarul s-a găsit să facă un loc de joacă pentru copii exact sub balconul meu, nici că Gigel a trecut cu mașina pe sub nasul meu și putea să mă ia și pe mine, nu să mă lase să mă topesc pe trotuar la 40 de grade și să mă înghesui cu toți ghiolbanii la troleu.
Astea-s abureli! Mă refer la acele momente din viață când oameni apropiați rănesc profund, când cei care ar trebui să te protejeze, te atacă, când cei pe care ar trebui să poți conta, te lasă de izbeliște, când prietenii se dau la fund, ori te bârfesc cu spor, când iubirea vieții te minte cu nerușinare, ori afli și tu, după ce știe tot târgul, că de vreo 5 luni el umblă cu altul/alta. Când afli în ziua preavizului că acei colegi amabili și drăguți, te bârfeau, de fapt, la șef în fiecare zi, când prietenii ”dispar” pentru că ai zis că nu poți să le girezi împrumutul la casă, ori când te sună banca să îți spună că ești bun de plată pentru că prietena ta, Mărioara, nu și-a plătit de 'nșpe luni rata la împrumutul la care tu ai avut proasta idee să o girezi și nu a avut nici măcar bunul simț să îți spună ea etc.

Oare chiar poți să ierți așa ușor? Poți să treci mai departe ca și cum nimic nu ar fi fost când lumea ta se prăbușește și singura ta vină e că ai avut încredere ca boul? Încerc să înțeleg, dar nu garantez că am să și pot. Cât despre iertare ... sunt chestii peste care nu pot să trec, chiar dacă încerc. Când încrederea se rupe... chiar dacă înnod firul ăla, nu mai e cea fost. Mereu va fi acolo ”un nod”, pe care tu n-o să-l poți ascunde și nici eu nu o să mă pot preface că nu-l văd, iar asta e independent de voință. Nu e ca-n reclama la Adidas: ”Dacă vrei, poți!”.

Eu când o să fiu mare … (2)

Nu îmi mai amintesc exact ce am răspuns eu în școala primară la întrebarea despre ce vreau să fiu când o să fiu mare, întrebare inevitabilă a generației mele, de altfel. Știu că, copil fiind, mi-aș fi dorit să fiu arheolog. Asta sub influența unor filme și cărți fascinante pe care le savuram la vremea respectivă, despre descoperirea urmelor unor civilizații de mult apuse. Și azi mai păstrez sentimente aparte pentru ramura asta a istoriei. Încă mă fascinează. Dar la fel ca în Micul prinț adulții m-au descurajat și am înțeles treptat că într-o Românie comunistă, arheologia nu are fascinația din cărți. Cred că nici în România de azi nu fascinează mai mult.

Mi-am dorit să fiu cântăreață, clar, cine nu și-a dorit? Chestie care i-a dat frisoane maică-mii pentru care a fi artist nu era o meserie. Noroc că nu mă dădea talentul afară din casă și după câteva reprezentații prin corul școlii, am priceput că e mai bine să behăi un pic la proba de muzică și să fii lăsat în pace (considerat afon), decât să ți se strice tot timpul liber cu repeții pentru serbări și spectacole.

În clasa a VIII-a aș fi vrut să merg la un liceu economic. Ei, ași! Maică-mea a fost complet împotrivă. ”Nu, te duci la Sanitar!” Nu mi-au plăcut niciodată spitalele, dar maică-mea lucrând într-unul avea o idee fixă: liceu sanitar și apoi medicină. Am picat cu succes, clar. Cu media cu care am fost respinsă la sanitar aș fi intrat lejer la economicul meu, dar … cine știa mai bine? Eu? Sigur că nu.

Așa că am aterizat cu succes pe locurile rămase la un liceu de construcții, unde, surpriză, am trăit cei mai frumoși ani din viața mea. Am avut o gașcă nebună, nebună cu care am păstrat legătura și după terminarea celor 4 ani. Bătăi de cap cu școala n-am avut, că nici cerințele nu erau exagerate. … nu eram mate-fizică, nu? Dar de distrat m-am distrat la maxim. Am profitat de fiecare moment și fiecare ocazie ivită și am fost perfect de acord cu zicerea conform căreia cea mai frumoasă viață e aia de liceu. Eu am trăit-o din plin.

sursa foto

Când a venit vorba de facultate … ce să fie, ce să fie? Habar n-aveam! Își dădeau toți cu părerea. Pentru mine nu prezenta nimic atracție deosebită. Era o confuzie inimaginabilă în capul meu. Și vine o verișoară, profesoară de franceză, într-o zi pe la mine și-mi zice: ”Dă la litere că stai bine cu româna. La franceză te ajut eu.”

E greu să spui ce ți-ar plăcea, până nu experimentezi. Cel puțin așa a fost în cazul meu. Abia când am ”experimentat literele” mi-am dat seama că nu-i de mine. Mă enervam prea mult. Mă storcea ca pe lămâie, nervos și emoțional. Când am descoperit calculatoarele, am știut exact că aia chiar vreau să învăț. Și m-am mai dus încă niște ani la școală. Nu am profesat decât 8 luni în meseria înscrisă pe diploma de absolvire și încă vreo 5 ani într-o meserie în care îmi puteam utiliza cunoștințele, dar care era complet diferită. Ciudat însă, cum o meserie care nu mi-a plăcut deloc pentru că mi se părea extrem de plictisitoare, mi-a oferit momente minunate datorită colectivului din care am făcut parte. Eu am avut norocul să lucrez undeva unde mă duceam de drag la muncă. Știu că sună a SF, dar e adevărat.

Însă abia când am început să îi mai fac prietenei mele, învățătoare, câte o fișă de lucru, câte un program de serbare, câte un caiet de exerciții, abia atunci am înțeles ce îmi place cu adevărat să fac: cărți pentru copii. Și m-am ținut de chestia asta o bună bucată de timp. Nici o altă muncă nu mi-a adus satisfacții mai mari, chiar dacă mi-a adus mai mulți bani.

Și uite cum am făcut niște școli și niște cursuri care nu au nimic de-a face cu ce îmi place mie să fac. E adevărat că pentru asta mi-au fost de ajutor și unele dintre studii și ”experimentarea literelor”, dar nu m-am pregătit la propriu pentru asta.

Și așa sunt mulți. Sunt mulți cei care fac niște studii pe care nu le vor aplica niciodată într-o profesie, ori constată că nu au nimic în comun cu meseria respectivă. Sunt mulți cei care fac în scârbă o meserie, ori o fac numai pentru că au nevoie de bani, căci, până la urmă, la asta se cam reduce totul: la bani. Câte mutre acre nu ați văzut pe la locurile de muncă sau pe unde umblați zilnic? În momentul în care îți place ceea ce faci, asta se vede pe fața ta și se vede în rezultatul muncii tale. Atunci ești omul potrivit la locul potrivit.

La 17-18 ani e greu să știi ceea ce ți s-ar potrivi. Cel puțin mie mi-a fost. Pluteam într-o sfântă nehotărâre de zile mari. Din ce mă gândeam, din ce eram mai confuză, pentru că niciuna din perspective nu mi se părea fascinantă. Atâta timp cât nu experimentezi ceva, nu poți să știi dacă îți place sau nu, nu poți să știi ce ți se potrivește sau nu și atunci te lași ghidat de alții (sau obligat de ei :)). Uneori ai noroc să descoperi că prima alegere a fost bună, alteori trece ceva timp până să afli care îți e rostul, dar sunt și nefericiți care nu or să afle niciodată.
Ieri am auzit o replică genială:
 ”Dacă ai norocul să faci ceea ce-ți place, nu vei munci nici măcar o zi în toată viața ta.”

M-aș așeza cu capu-n pumni și-aș plânge ...

 

M-aș așeza cu capu-n pumni și-aș plânge  

pentru destinul meu ursuz de cuc,

că nu pot la sfârșit nimic să duc,

aș plânge lacrimi, ca să curgă sânge.

Să mi se scurgă sângele din vine

în bălțile finalului de veac,

să pară că vorbesc, dar eu să tac,

să tac în gura mare despre tine.

Să tac iubirea mea adânc-bolnavă,

să tac și fulgerul că te-aș zdrobi,

să tac ca încleștatul de gingii,

să tac și a revanșă, a gâlceavă.

M-aș plânge pân-la os și pân-la nume

prin ochi, ca lacrima să ies din lume.

                                         (”Bocetul epuizant” - Adrian Păunescu) 

Meleagul norocului