duminică, 12 mai 2013

Ce mai citim ... între cruce și crimă


 Inchiziția de Michael Baigent și Richard Leigh 
Cartea e șocantă prin faptele prezentate. Extrem de bine documentată cu date și fapte concrete, citate din scrierile epocii, nebazându-se pe povești și supoziții, ci pe documente rămase din epoca respectivă. E șocantă decadența, corupția, lipsa de moralitate, avariția, cruzimea și lipsa de umanitate a acestei fracțiuni a bisericii, biserică ce, se presupune, ar fi trebuit să propovăduiască iubirea aproapelui, înțelegerea, iertarea, mila etc. Sentimente nobile. Dar cel mai tare m-a șocat să descopăr de ce atrocități este capabilă mintea umană, cât de perfid, crud și insensibil poate să fie omul în momentul în care nu există limite. Bine zicea Abraham Lincoln: Dacă vrei să testezi cu adevărat caracterul unui om, dă-i putere.”
sursa foto
Cartea de față e o călătorie în această lume a întunericului minții umane. O călătorie cronologică care începe anterior formării Inchiziției ale cărui baze sunt puse de către călugărul Dominic, prin crearea Ordinul Dominican, și până în secolul nostru când, deși nesesizabilă, încă există. Contrar impresiei generale cum că Inchiziția ar fi fost eradicată acum câteva secole, ea își continuă activitatea, dar sub o altă formă și o altă denumire (Congregația pentru Doctrina Credinței), neostentativă, pentru că biserica și papatul au pierdut dreptul de a dispune după bunul plac de viața oamenilor. Și cine credeți că a condus Inchiziția nouă începând din 1981 până în 2005 (când a fost ales papă)? Cardinalul Ratzinger ... aka Papa Benedict al XVI-lea.
Lucrarea este excelentă, fiind scrisă într-un stil accesibil, deși abundă de date și evenimente istorice și religioase. E presărată și cu poveștile reale ale unor personaje cunoscute din istoria, știința și cultura mondiale și relația lor cu Inchiziția, cum ar fi: Jan Hus, Cassanova, Napoleon Bonaparte, Cavalerii Templieri, Galileo Galilei, Copernic, Tomasso Campanella, Giordano Bruno și alții.
Metodele Inchiziției nu au fost mai rele decât cele ale lui Hitler și acoliților săi, ori ale lui Stalin și regimurilor comuniste, (ba cred că Inchiziția e posibil să îi fi inspirat pe aceștia din urmă) au fost însă practicate un timp mult mai îndelungat, vreo 6 secole, și sunt mai șocante pentru că vin din partea unei organizații care propovăduia iubirea aproapelui și care, la momentul respectiv deținea monopolul culturii, dar prin acțiunile sale limitează accesul liber la cunoaștere, interzice gândirea liberă și tot ce contravine intereselor sale. Autori ca Balzac, Giordano Bruno, Dumas, Descartes, Flaubert, Hugo, Rosseau, Stendhal, Voltaire, Zola, Gide, Sartre și mulți alții s-au aflat pe lista neagră a Vaticanului, celebrul Index (abolit abia în 1966) ce conținea cărțile interzise, iar mai târziu doar condamnate de către biserică.
Inchiziția papală nu a iertat pe nimeni din cei ce nu s-au supus, ori s-au opus pornirilor ei bolnave, fie ei bogați, săraci, catolici, protestanți, evrei ori de altă religie. Nu Hitler a fost primul exterminator de evrei, el a fost, se pare, doar fiul perfect al Inchiziției. Inchiziția nu și-a iertat nici chiar propriii membri, deși între ei demonstrau mult mai multă indulgență în comparație cu muritorii de rând. Și totuși mulți călugări au sfârșit pe rug sau în camerele de tortură deoarece s-au opus curentului impus de Inchiziție.
Englezii au fost și sunt unul din popoarele pentru care am o mare admirație, dar după ce am citit cartea asta, respectul pentru ei s-a dublat. Ei nu au permis Inchiziției să taie și să spânzure după bunul plac, ba chiar le-au pus nenumărate piedici.
Inchiziția a satisfăcut interesele meschine, avariția, setea de putere și control absolut al unui grup de indivizi care sub masca credinței și la adăpostul oferit de biserică au comis unele dintre cele mai mari atrocități din istoria omenirii. Crime, furturi, minciuni, amenințări, abuzuri de tot felul, teroare și înșelăciuni, manipulare și control toate au fost folosite în folosul propriu pentru a conduce, obține profituri și îndobitoci popoare timp de secole, filtrând până și aerul respirat astfel încât să prevină orice pericol ce ar fi putut să le distrugă starea de huzur.
Cartea merită citită și dintr-un alt motiv, zic eu, mult mai important decât istoria, religia sau delectarea literară. Trebuie citită ca document, ca mărturie a atrocităților de care e capabil un om față de semenul său. Trebuie citită pentru a ști, pentru a ne îngrozi și pentru a nu uita, astfel încât pe viitor să evităm ca astfel de fapte să se mai repete.
Cred că niște citate vor fi cu mult mai concludente decât vorbăria mea, deși, sincer, îmi vine să pun aici jumătate de carte pentru că mi-a fost destul de greu să aleg.
”Unul din primele acte ale Inchiziției dominicane a fost dezgroparea corpurilor ereticilor executați în Albi și arderea lor.”
”Inchizitorul Robert le Petit, de exemplu, deschide drum focului în tot nordul Franței. Într-o împrejurare, în 1239, el prezidează moartea simultană prin ardere a 180 de victime.
”În 1578, de exemplu, s-a consemnat că un inchizitor s-a adresat colegilor spunând: Trebuie să ne amintim că obiectivul principal al judecății și execuției nu este salvarea sufletului acuzatului, … ci înfricoșarea celorlalți.”
”Inchiziția era interesată de cantitate. Era dispusă să fie îndurătoare cu un inculpat, chiar vinovat fiind, dacă astfel avea posibilitatea să prindă o duzină sau chiar mai mulți alții, necontând că aceștia erau nevinovați. Ca rezultat al acestei mentalități întreaga populație, nu numai vinovații, era menținută într-un stadiu de teroare constantă care conducea la manipulare și control. Și toți, fie că le plăcea, fie că nu, se transformau în spioni. Chiar și cea mai blândă pedeapsă, penitența, era adesea destul de severă. Cea mai ușoara penalizare impusă acelora care se prezentau de bună voie și mărturiseau în timpul perioadei de grație era așa numita disciplină. Până unde permitea decența și clima, ereticul, care confesa, era obligat ca în fiecare duminică să se dezbrace și să apară la biserică cu un băț. Într-un anumit moment al slujbei preotul îl altoia cu entuziasm în fața întregii congregații ˙… Pedepsirea nu se încheia acolo. În prima duminică a fiecărei luni, pedepsitul era obligat să viziteze fiecare casă în care se întâlnea cu ceilalți eretici și, în fiecare dintre ele era din nou bătut. În zilele sfinte, pe lângă asta, se cerea ca penitentul să însoțească procesiunea solemnă prin tot orașul și să suporte și alte ciomăgeli. Acest tip de tratament era impus victimei pentru tot restul vieții, cu excepția cazului în care inchizitorul, care de multe ori pleca, revenea, își amintea de el și îl elibera de sentință.”… Moartea nu îl elibera de penitență. Dacă un om murea înainte de terminarea penitenței care îi fusese impusă, acest fapt era interpretat ca o condamnare divină, o probă că sentința lui nu fusese suficient de severă în ochii lui Dumnezeu. În acest caz oasele defunctului erau exhumate și arse în public. Proprietățile sale puteau fi confiscate în mod legal, iar familia supraviețuitoare responsabilă de penitență ca și cum ar fi fost o datorie ce trebuia achitată.”
”Când ritualul era încheiat (arderea pe rug) urma o parte revoltantă a procesului, distrugerea în întregime a corpului pe jumătate ars, ciopârțindu-l, rupând oasele și aruncând fragmentele și organele într-un nou foc. Acest tip de încheiere oribilă se considera a fi esențial în cazul unui eretic important pentru a se asigura că nu există relicve care ar putea fi colectate de urmăritori clandestini.”
”Eu aș arde 100 de nevinovați, dacă printre ei ar exista un vinovat.” (Conrad Tors, inchizitor, 1233)
”Printre cele mai tenace erezii care au atras atenția Inchiziției se număra și cea a Fraților Spiritului Liber. Se pare că a luat naștere la începutul secolului XII în regiunea Elveției și Rinului superior. În 1212 cel puțin 80 dintre ei au fost aruncați într-o groapă în afara zidurilor orașului Strasburg și arși de vii.”
”În Castilia în decada lui 1480 se zice că mai mult de 1500 de victime au fost arse pe rug ca urmare a mărturiilor false, mulți incapabili măcar să determine originea acuzațiilor ce li se aduceau. Martorii investigațiilor Inchiziției erau păstrați anonimi, depozițiile lor aranjate astfel încât se elimina orice indiciu care ar fi putut trăda identitatea acestora.”
”Închisorile Inchiziției erau supra aglomerate, mare parte dintre deținuți fără a fi fost acuzați oficial de ceva. Puteau rămâne încarcerați timp de mai mulți ani fără măcar să știe ce acuzații li se aduceau. În tot acest timp ei și familiile lor erau privați de toate proprietățile, închisoarea fiind în mod obligatoriu urmată imediat de confiscarea tuturor bunurilor acuzatului începând cu casa și până la farfurii și cratițe. Și în timp ce omul se stingea în închisoare, încă fără a fi acuzat, bunurile sale erau vândute pentru a se plăti menținerea lui în captivitate.”
”Dacă el (condamnatul) se căia în ultimul moment, era ștrangulat în semn de compasiune înainte de a fi aprins rugul. Dacă nu, era ars de viu.”
”Pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea Războiul de Independență american și apoi Revoluția Franceză aveau să furnizeze Inchiziției din Mexic un nou motiv de existență. Așa numiții liberi cugetători erau categorisiți ca eretici. Orice făcea referire la recent formulatele Drepturi ale Omului, orice legătură cu gândirea lui Tom Payne sau cu scriitori francezi ca Voltaire, Diderot și Rousseau era considerată ca fiind infestată de ”liberă gândire” și, nesupunere fiind inamica statului și a bisericii.”
”În 1817 a avut loc ultimul proces intentat unui om pentru citirea de cărți interzise.”
”Așa cum se întâmplase și cu Inchiziția din Mexic, cea din Peru a avut cota sa parte de cazuri incomode, mai ales cazuri de preoți care seduceau femeile în confesionar. … În 1595 douăzeci și patru de preoți se găseau în închisoare acuzați de aceeași crimă. Unul dintre ei fiind denunțat de 43 de femei. În general, sentințele proferate contra preoților delicvenți sexuali erau ridicole. Celor mai mulți le era doar interzis pentru o perioadă de timp să mai asculte confesiuni, sau erau închiși într-o mănăstire pentru aproximativ un an. Unul din ei care sedusese 28 de femei și o violase pe o alta în biserică a fost expulzat.”
”Astfel, în 1556 arhiepiscopul ordonă că nu se putea vinde și nici chiar deține cărți în dioceza sa fără să fi fost examinate și aprobate de către biserică.”
”Medicilor le era interzis să continue să trateze un pacient care, după a treia vizită, nu își consultase confesorul. Medicilor evrei le era pur și simplu interzis să practice profesia sub presiunile papei (Pio al IX-lea”
”Foamea, seceta, inundațiile, ciuma și alte fenomene asemănătoare nu mai trebuiau atribuite cauzelor naturale, ci acțiunii puterilor Infernului. Nu numai nebunia, dar până și exploziile de furie sau isteria erau considerate posedări demoniace. Visele erotice erau atribuite vizitelor demonilor. Moașele și tradiționalele înțelepte ale satelor, cunoscătoare de ierburi și capabile să dea sfaturi, erau taxate ca vrăjitoare. Frica și paranoia trebuie să fi fost promulgate până ce au cuprins întreaga Europă ca într-o menghină. Și în această atmosferă de diseminată teroare, zeci de mii, poate chiar sute de mii, vor deveni victime ale asasinatului ecleziastic oficial.”
”Femeia ”e un animal imperfect, înșală mereu. E mai rapidă în a oscila în credința religioasă. E mincinoasă prin natură. E frumoasă, contaminează prin contact și e mortală pentru a se menține. Trebuie să fie învinovățită, pentru practic orice. Toată vrăjitoria vine din excesul carnal de care femeile nu se satură.” (citat din Maleus)
”Exista credința că pruncii născuți morți fuseseră uciși de către moașă ca ofrandă adusă unui demon. Cei deformați, desfigurați, bolnavi sau chiar neascultători erau și ei rezultat al vrăjitoriei moașei.”
”Se poate promite viața unei vrăjitoare, dar viața va fi în închisoare cu pâine și apă. Și nu trebuie să i se spună, când i se promite viața, că va fi închisă, ci să o facă să presupună că va primi o altă pedeapsă, cum ar fi exilul, de exemplu. Și chiar pentru a obține numai această dispensă ambiguă, ea trebuie să denunțe și să dezvăluie identitatea altor vrăjitoare.
”Nu există obligația de a trata onorabil o vrăjitoare și mulți inchizitori cred că … promisiunea de a-i dărui viața trebuie menținută pentru un timp, dar după o anume perioadă ea trebuie arsă pe rug.”
”Pe la jumătatea secolului XVI, protestanți și catolici ardeau vrăjitori nu doi, trei, ci sute, și frenezia asta continuă pentru mai mult de un secol atingând punctul culminant în timpul carnagiului din Războiul de 30 de ani, între 1618 și 1648. Între 1587 și 1593, Arhiepiscopul de Treves arse 368 de vrăjitori, echivalentul a mai mult de unul pe săptămână. În 1585 două sate germane fuseră decimate în asemenea hal încât rămase în viață doar câte o singură femeie în fiecare dintre ele. Timp de trei luni 500 de presupuși vrăjitori fuseră arși de către episcopul de Geneva. Între 1623 și 1633 episcopul de bamberg arse mai mult de 600. Pe la începutul anilor 1600 900 de persoane fuseră arse din ordinul episcopului de Wurzburg, incluzând 19 preoți, unul din proprii săi nepoți și diferiți copii acuzați de a fi avut relații sexuale cu demonii.”
”… la 5 martie 1743, chiar Coustos fuse prins. La 10 noaptea ieșea dintr-o cafenea unde conversase cu 2 prieteni. Afară, 9 agenți ai Inchiziției așteptau cu obișnuitul vagon închis. După ce îi luară spada, îi puseră cătușele și îl duseră repede la palatul Inchiziției unde îl puseră la carceră. Îl lăsară acolo singur timp de două zile, fără să primească vizite, auzind numai gemetele și țipetele din celulele și coridoarele vecine. Într-un final fuse lăsat să sângereze din patru răni timp îndelungat. Când leșină, fuse transferat în celulă pentru a se recupera. După o lună și jumătate, la 25 aprilie 1744, Coustos fuse supus la o a doua sesiune de tortură. Documentele Inchiziției descriu meticulozitatea cu care se observau subtilețurile legale. Astfel, doctorul, chirurgul și alți Miniștrii de Tortură se apropiau de banca unde prestau jurământul Sfintei Evanghelii, pe care puneau mâinile și promiteau să îndeplinească obligațiile în mod fidel și exact și atunci se ordonă ca tortura prescrisă pentru acuzat să fie executată, și dezbrăcându-l de hainele care ar fi putut împiedica execuția adecvată a torturii, el fuse așezat pe eculeus (instrument de tortură) și începură să îl prindă, și el fuse informat de către mine, grefierul, că dacă murea în timpul operațiunii, ori dacă I se rupea vreun membru, sau dacă își pierdea vreunul din simțuri, vina va fi a lui și nu a domnilor inchizitori. Cu această ocazie brațele lui Coustos fuseră trase spre înapoi pe o structură de lemn, dislocând umerii și făcând ca sângele să îi tâșnească pe gură. Se repetă procedeul de trei ori, iar apoi îl duseră în celula sa. Acolo, un medic și un chirurg îi aranjară oasele provocându-i mare durere în tot acest timp. După vreo două luni, Coustos fuse supus unei a treia sesiuni de tortură. Îl prinseră cu un lanț gros peste burtă și îi legară fiecare braț cu câte o frânghie care era întinsă progresiv cu ajutorul unui vinci. Burta fuse grav rănită, umerii dislocați din nou, la fel și încheieturile. După ce un chirurg repuse oasele la locul lor, se repetă tot procesul. Timp de câteva săptămâni după, el nu putu să ducă mâna la gură.”
”În 1910 s-a emis un decret care îi obliga pe catolicii care predicau sau cei implicați în procesul de învățământ să depună un jurământ de repudiere a modernismului, jurământ ce va fi abolit abia în 1967. Diferiți scriitori moderniști au fost excomunicați, iar elevilor din seminarii și colegii teologice le-a fost interzis să citească până și ziarele.”

5 comentarii:

  1. Pare foarte interesanta cartea, n-am citit-o pana acum.

    RăspundețiȘtergere
  2. Cineva spunea ceva de genul: "Bun este acel om care putea sa faca rau si nu a facut". Clericii aceia nu doar le interziceau oamenilor adevarata cunostere, ci cruzimea lor fara de margini actiona ca un drog, facandu-i sa fie convinsi de propriul lor adevar, ma tem.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. hmmm! ai aceeasi parere ca nepotul meu, filozoful. si el zicea la fel, ca ei credeau ca e bine ceea ce fac. eu, sincer, ma indoiesc ca nu realizau grozaviile, dar erau manati de ... "scopul scuza mijloacele".

      Ștergere
  3. DEspre atrocităţile Inchiziţiei din Ţările de Jos, conduse cu deosebită abnegaţie "creştină" de către Ducele de Alba, am scris şi eu prin martie. Mai are rost să amintesc de "munca" istovitoare a misionarilor întru aducerea pe calea cea dreaptă (a se citi, creştinarea) indigenilor din cele două Americi, începută imediat după "invazia" spaniolă, portugheză, franceză şi britanică...
    Şi ţi-e imposibil să nu remarci că zvastica nazistă (un simbol benefic se pare apărut cu mult înaitea crucii creştine) a fost interzisă deşi apogeul din vremurile moderne nu durase decât vreo 12 ani, iar crimele împotriva umanităţii n-au egalat nici pe departe pe cele le Inchiziţiei medievale, pe când nimeni nu s-a gândit vreodată să scotă în afara legii crucea creştină...
    Da, o carte care merită citită de noi toţi, dar mai cu seamă de acei propovăduitori şi susţinători ai superiorităţii eticii şi moralei creştine...
    Excepţional articol, felicitări!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc.
      :)) o idee buna asta cu crucea. cine s-o aplice? Ei au facut tot posibilul sa prezinte Inchizitia ca pe ceva strict istoric si sa o delimiteze cumva de biserica. eu imi amintesc ca pe la scoala nu mi s-a prea insistat pe apartenenta la biserica. si nici alte carti pe care le-am citi anterior nu explicau atat de amanuntit relatia celor doua.
      cat despre svastica, sunt prea putini cei care stiu de unde vine, ca de cand vine si semnificatia. ei stiu ca e asociata nazistilor. asta din lipsa de informare. stiu ca am vazut candva un documentar pe National Geografic, cred, sau Discovery, despre svastica si adevarata ei semnificatie. cati crezi ca urmaresc National Geo. si Discovery in detrimentul Stirilor de la 5 sau Cancan? :)) sa fim seriosi!
      dar e o idee buna se un articol pe blogul tau :).

      Ștergere