M-am gandit sa trag o fuga pe afara. In afara decorului mioritic. Mi-am luat bilet la pasarea de fier si m-am prezentat la aeroprt cu bagajul in mana si cu sufletul plin de speranta. In sfarsit schimb aerul! Si ia si asteapta in aeroport. In sfarsite se deschide ghiseul de check-in. Imbulzeala. Fiecare vrea sa fie primul. Ma asez docila la rand si ma intreb ce-i cu atata graba. In stanga o coada la alta cursa. In dreapta la fel. In sfarsit sunt aproape. La “coada” din stanga o tanara simpatica cu 2 valize enorme. Oare unde o pleca cu atata bagaj? Ma intreba daca stiu ce ora e. Ii spun. Coada din stanga se misca mai repede. Ma uit la angajata care facea minunea. O mutra blonda foarte intepata, cu o voce stridenta. Nu are mai mult de 20-22 de ani. Ma intreb ca romanu':”oare cum o fi pus mana pe serviciul asta?”. Nu conteaza. Cert e ca se misca mai repede decat cea care opereaza la randul meu. Mai trec cateva minute in care imi pierd timpul urmarind agitatia din jurul meu, cand, deodata, vocea stridenta umple aerogara: “cine v-a spus ca puteti sa puneti bagajul?”. Ma intorc sa vad despre ce e vorba. O vad pe angajata blonda foarte intepata continund pe acelasi ton: “dati imediat bagajul jos”. Ma uit sa vad cu cine vorbeste. Cu frumusica. Cea care intrebase cat e ceasul. Frumusica cu 2 valize enorme pusese deja una pe balanta. Ma uit nedumerita. Nu mai era nimeni la ghiseu inaintea ei. Care era atunci problema? Pitipoanca blonda cu voce de parca ai zgaria cu unghiile pe tabla continua pe acelasi ton si cu acelasi volum ridicat: “Nu va uitati asa la mine ca nu ma sperii.” Simt ca mi se urca sangele la cap. Nimeni nu zice nimic. Liniste de mormant. Parca au mutit toti. Frumusica nu zice nimic. Angajata de la randul meu ii arunca colegei priviri jenate, dar isi continua treaba. In sfarsit ajung aproape. Frumusica a terminat. Se intoarce. Din instinct ma uit la ochii ei. Par de otel. Daca ar putea, ar taia. Pleaca. Cu pas domol. Parca nimic nu s-ar fi intamplat.
Facem controlul pasapoartelor si al bagajului de mana. Inca o coada. Ma uit amuzata la o doamna care trebuie sa descalte sandalele cu toc cui si curata podeaua aeroportului cu picioarele goale. Zambesc. Am patit-o si eu intr-o iarna de la blestematele tocuri cui. Sina e de vina. In sfarsit trec. Ma uit la ceas. Mai avem timp de o tigara. Hai la bar. Intram. Pe cine vad tragand cu sete din tigara? Frumusica mea. Ii zambesc. Imi zambeste. Pana X se duce sa comande cafeaua, ma apropii de ea. O intreb de ce nu i-a zis vreo doua impertinentei aleia. Zambeste trist. “Nu imi permit sa pierd avionul asta. Si nici nu-mi plac tatele. Iar in Romania stim noi cum merg lucrurile. Mori cu dreptatea in mana. Ma bucur ca plec de aici.” Pleca. De tot. Fara intentia de a se mai intoarce. Poate doar in vizita. Si nu prea des.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu