Am fost pe afara, cum am spus. A fost frumos. Ca mereu in vacante, cred. Ca turist, aproape totdeauna vezi doar partea frumoasa a locului. Poate esti prea exaltat. Si fara griji. Daca ar trebui sa traiesti intr-un asemenea loc, cu siguranta lucrurile ar sta cu totul altfel. Hmm! Bine, cred ca depinde foarte mult de banii pe care ii ai in buzunar. Dar pentru un om simplu cu siguranta nu ar fi usor. De fapt, acum nu e usor nicaieri.
Eu sunt pasionata de arhitectura. De cea veche. Nu am nici in clin nici in maneca cu stiinta. Dar ador constructiile vechi. De fapt, cam tot ce e vechi. Imi place sa casc ochii la fiecare amanunt, ornament, coloana sau arcada fara sa ma plictisec. Asa ca mi-am planificat o vacanta intr-o tara plina de astfel de minuni. O desfatare pentru mine … un chin pentru altii.
Am vizitat o manastire. O adevarata bijuterie arhitectonica. Uriasa. Genul de constructie in care te simti un fir de praf pe care vantul il poate face sa dispara in orce moment, unde reprezinti 1% din inaltimea unei coloane, unde albul peretilor iti exemplifica pe deplin notiunea de puritate, iar linistea, linistea din interior e cu adevarat mormantala. Sunt turisti, dar toti pasesc cu sfiala si vorbesc in soapta astfel incat nu ii auzi nici de la 1 metru. Sa fie respect sau teama? Teama de ceva necunoscut ce ne depaseste puterea de intelegere. Ma simt mica, insignifianta si pacatoasa.
Nu sunt religioasa, dar intotdeauna bisericile mi-au dat o stare de liniste. Cele catolice, desi sunt ortodoxa. Intri cand vrei te asezi pe o banca si esti doar tu si gandurile tale. Restul lumii parca dispare. Si nimeni si nimic nu strica aceasta pace. Doar uneori auzi pasii usori, sovaitori ai credinciosilor care vin sa se roage, si clinchetul monedei pe care o lasa sa cada in cutia de la picioarele sfantului caruia i-au inaltat rugi. Atat.
Nu sunt religioasa, dar intotdeauna bisericile mi-au dat o stare de liniste. Cele catolice, desi sunt ortodoxa. Intri cand vrei te asezi pe o banca si esti doar tu si gandurile tale. Restul lumii parca dispare. Si nimeni si nimic nu strica aceasta pace. Doar uneori auzi pasii usori, sovaitori ai credinciosilor care vin sa se roage, si clinchetul monedei pe care o lasa sa cada in cutia de la picioarele sfantului caruia i-au inaltat rugi. Atat.
A fost odata un rege care avea un fiu si, cum se obisnuia in acele vremuri, regele isi casatoreste fiul cu o printesa vecina pentru a crea o alianta politica. Printesa vine insotita de dama de companie, de origine nobila, dar care nu avea suficient “sange albastru”. Printul se indragosteste iremediabil de doamna de companie a sotiei sale si devin amanti. Dupa nasterea copilului, sotia moare, iar cei doi pot sa isi faca publica relatia si sa o oficialieze chiar, dar regele si curtea se importivesc, iar cei doi parasesc curtea si continua sa traiasca impreuna. Desi au impreuna trei copii, regele decide sa puna capat povestii si trimite trei indivizi care, profitand de faptul ca printul era la vanatoare, o ucid pe doamna prin decapitare. Dupa moartea regeleui, printul urca pe tron si prima masura pe care o ia este sa oblige curtea sa o recunoasca pe decedata ca regina a tarii si pei cei trei copii ai lor ca mostenitori legali ai tronului, afirmand ca, in secret, se casatorisera legal. Ba mai mult, si aici urmeaza partea pe care unii o numesc legenda, o dezhumeaza, o aseaza pe tron si ii obliga pe toti curtenii sa ii sarute mana, ca unei regine. Apoi construieste cele doua morminte, superb realizate, asezate astazi de o parte si de alta a altarului. Unul pentru ea, in dreapta, si celalat pentru el, in stanga, asezate fata in fata, astfel incat la Judecata de Apoi, cand se vor trezi, sa se priveasca ochi in ochi. In timp asezarea mormintelor s-a schimbat, dar ... povestea ramane.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu