miercuri, 3 august 2011

Ultima primavara ... dupa 43 de ani

Azi am vizitat un loc care m-a fascinat inca din copilarie prin rezonanta exotica a numelui si prin povestile uimitoare auzite de la unchiul si matusa mea  care vizitasera locul. Azi am vizitat Ada Kaleh. O vizita imaginara, bineinteles, prin intermediul unui filmulet din primavara lui 1968 “Ultima primăvară pe Ada Kaleh”realizat de Studioul Cinematografic “Alexandru Sahia” la cererea Directiei Monumentelor Istorice. Nu cred ca isi imagineaza cineva ce bucurie am simtit cand am gasit filmuletul. Si daca as putea sa multumesc celui care a avut initiativa, pentru ca mi-a implinit un vis.
In 1968 nici macar nu eram in plan si cu siguranta nici macar parintii nu visau ca o sa apar… sau poate visau :) . 
Initial m-a fermecat numele, suna exotic, asa cum sunau in vremea copilariei mele 1001 de nopti. Apoi erau povestile unchiului si matusii, mari amatori de calatorii, care apucasera sa viziteze insula si povesteau cu incantare despre experientele traite, despre dulciuri apetisante cu nume complicate pentru intelesul unui copil, despre cafeaua la nisip, care m-a lasat pentru mult timp confuza caci nu intelegeam cum sa pui ibricul pe nisip si se fierbe cafeaua. Era prea mult pentru tartacuta unui copil, dar suna ca in povesti, asa cum suna si descrierea matusii despre florile si copacii infloriti de pe insula, despre cetate si despre tot felul de fructe pe care eu nu le stiam nici din poze ca nu prea gaseai in anii comunismului nici macar poze cu smochine, ca sa nu mai vorbim de fructe. Iar faptul ca toate astea se gasisera pe o insula in mijlocul Dunarii amplifica senzatia de exotic. Cert este ca mi-a ramas intiparit in minte numele de Ada Kaleh precum si regretul si amaraciune pe care le simteam razbatand din vocea matusii. De-a lungul timpului am citit ce s-a putut gasi, nu prea multe, si mai mult date istorice, despre insula si am vazut fotografii, dar niciodata o inregistare video. Se zice ca o imagine face cat 1000 de cuvinte si e adevarat, dar cateodata un filmulet face cat 10000.  
M-a dezamagit un pic faptul ca vocea prezentatorului parea de-a dreptul un robot, fara pic de sentimente, fara implicare emotionala. Vorbea despre ceva frumos, despre o lume atat de veche ce urma sa dispara pentru totdeauna si folosea acelasi stil de prezentare ca in telejurnale cand se prezentau “marile realizari ale societatii socialiste”. Saltaret si searbad. Spre sfarsit parca totusi prinde un pic de viata. Dar … asta era epoca si trebuie sa ma bucur de ceea ce am si sa ignor ceea ce ma deranjeaza, ca oricum nu pot sa-i schimb dictia omului. Asa erau ordinele, presupun.
Chiar daca a fost o calatorie imaginara, iar inceputul de reportaj si dictia prezentatorului, m-au aruncat pentru cateva secunde inapoi in perioada comunista, dupa primele secvente am si uitat si m-am bucurat din plin de mica mea excursie in timp. Sa vad azi, dupa 43 de ani!!!! chipuri, obiceiuri, vesminte, interioare, viata pe ulita, o ... o lume disparuta. Wow! Asa da, experienta. Ok, poate exagerez. Este pentru mine, pentru ca imi doream foarte mult sa fi vazut. Pentru altii poate e de-a dreptul plictisitor si ridicol. Fiecare cu gusturile lui. Eu am savurat fiecare secventa si pentru asta trebuie sa ii multumesc lui Hoinar pe web. Datorita lui am gasit filmuletul. 




Ismet Arasan a facut un documentar despre insula si despre locuitorii ei care s-au imprastiat in toate colturile lumii, i-a cautat pe supravietuitori si au spus ... povesti - Adakale Stories (2008). M-a impresionat ce a spus unul dintre fostii locuitori ai insulei:
"Oricine in lumea asta are un loc de bastina. Chiar daca locuieste departe, poate sa-si viziteze locul nasterii oricand vrea. Noi nu avem norocul asta."
De-a dreptul trist.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu