Soare si culoare IV. Palacio da Pena, Sintra, Portugalia

In viata ai parte si de dezamagiri. Atunci cand iti formezi o idee gresita, esti prea exaltat sau astepti prea mult de la ceva anume, trezirea la realitate este de multe ori dureroasa. Asa am patit eu in periplul meu prin istoria Portugaliei. Capul de lista al peregrinarilor mele era Palacio da Pena. Eram mai mult decat entuziasmata de ceea ce vazusem pe Internet si pe site-ul primariei din Sintra, unde se gaseste palatul. Desi un bun amic, cunoscator de arta, im spusese ca e un kitch, iar ghidul meu spusese cu jumatate de gura un: “Da, … e frumos.”, nu m-am lasat convinsa. Stiam ca amicul meu e un spirit destul de critic si ca sunt prea putine chestii despre care spune ca sunt frumoase, cat despre ghidul portughez, m-am gandit ca fiind obisnuit cu astfel de constructii nu i se pare nimic iesit din comum asa cum mi se parea mie, persoana venita dintr-o tara ex-comunista unde fusese distrusa aproape toata arhitectura veche pentru a se construi cutii de chibrituri cenusii, suprapuse, pe post de locuinte.

 Asa ca m-am indreptat in pas vioi catre Sintra, aflata la vreo 40 de km NV de Lisabona. Cald sa mori, nu alta. Cand am ajuns in Sintra vremea s-a schimbat brusc, era racoare. Hmm! Ciudat! In cativa km o schimbare brusca de temperatura. Ghidul mi-a spus ca e ceva obisnuit in Sintra, ca acolo clima e mai ciudata. Am inceput sa ma uit in sus pe varful dealurilor cautand palatul. Nu se vedea nimic. Atunci ghidul mi-a aratat un munte acoperit de o ceata deasa si intunecata si mi-a spus: “Acolo e.” Am ramas masca. Acolo unde? In ceata? O, Doamne, dar am intr-adevar un noroc … sa-mi traiasca. 

Am inceput sa urcam cu masina pe o starduta ingusta si intortocheata printr-un peisaj uimitor. O padure batrana, cu copaci imensi si atat de inalti incat cerul devenise doar o pata si era intuneric de-a dreptul. Eram in Parcul National Sintra. O splendoare. Se facea din ce in ce mai frig si incepuse sa apara ceata. In mijlocul verii, cand la nici 20 de km era o caldura sufocanta. Am aflat ca strada respectiva contituise traseu in Raliul Portugaliei. Wow! am incercat sa imi inchipui cum e sa conduci o masina de raliu pe o astfel de strada intortochiata ca un labirint si plina de curbe fara pic de vizibilitate. Pot sa spun cu siguranta ca nu trebuie sa fie usor. Nu era usor sa conduci normal, cand timpul nu e o problema. Raliul trebuie sa fie o adevarata aventura aici.

Am ajuns la intrarea in castel, mi-am luat bilet si o harta a parcului si castelului. Nu am vrut sa astept autocarul care te ducea pana la intrarea in castel. Am luat-o pe jos prin parc. Fata care imi vanduse biletul mi-a spus ca e un drum de 10 minute pe jos. Si … am inceput sa urc. Sincer, am crezut ca imi dau sufletul. Sedentarismul si fumatul si-au spus cuvantul. Nu au fost 10 minute, au fost doar vreo 4-5 minute de urcus printr-o splendoare de padure. Aici am vazut pentru prima data sequoia, gigantii planetei. Am ajuns la intrarea in palat cu sufletul la gura, dar fericita ca un copil care tocmai a primit jucaria preferata.

Se zice ca Palacio da Pena este una din cele mai bune reprezentari  din lume ale Romantismului arhitectonic din secolul XIX, fiind primul palat construit in acest stil in Europa. E un amestec de stiluri: neogotic, neomanuelit, neoislamic, neorenascentist si cu influente indiene, un stil international, in conditiile in care mentalitatea romantica a secolului al XIX era predominata de o neobisnuita fascinatie a exoticului.

Planurile palatului au fost realizate de catre Baronul Wilhelm Ludwig von Eschwege in colaborare cu regele consort Fernando al II-lea, intre 1836-1840. Pana in 1847 palatul era aproape gata. Multe din detaliile decorative si simbolice se datoreaza temperamentului romantic al regelui-consort.

Palacio da Pena a fost resedinta preferata a Reginei Amelia, mama ultimului rege al Portugaliei, care a locuit aici pana la caderea monarhiei in 5 octombrie 1910 cand a fost nevoita sa plece in exil.

 Inca de la intrare m-a izbit aerul degradat al palatului. Nu era deloc ceea ce vazusem in fotografiile de pe net. Pe masura ce vedeam mai mult, ma dezumflam ca un balon care are o mica scapare de aer. Eram de-a dreptul dezamagita. Si e un sentiment cumplit. In interior un miros intepator de mucegai si umiditate. Era interzis fotografiatul in interiorul palatului. Nu am prea inteles de ce, dar sunt destule monumente in Portugalia unde fotografiatul in interior esta interzis. In unele trebuie sa platesti o extra-taxa pentru a putea fotografia. Aici nici cu extra-taxa nu puteai fotografia. Oricum, din fericire, nu am suferit prea tare din aceasta cauza, nu am gasit multe lucruri pe care mi-as fi dorit sa le fotografiez in interior, cu exceptia unui scrin imens cu o lucratura exrem de elaborata si tapetul de inspiratie araba dintr-una din sali. Sunt convinsa ca obiectele din interior sunt valoroase din punct de vedere istoric si financiar, dar ca aspect … pe mine, una, nu m-au incantat. Camere extrem de mici, dispuse tip vagon. M-a socat dimensiunea paturilor. Extrem de scurte! Ma intrebam ce inaltime or fi avut regii? Pareau paturi de copii. 

 Au fost cateva elemente in exterior care intr-adevar mi-au placut ca poarta interioara, tritonul, patio, dar cel mai mult, cred, mi-a atras atentia orologiul solar, care ... nu mai functiona, dar care fusese astfel construit, ca indiferent de anotimp, in fiecare zi la ora 12 tragea o salva de tun. (un tun in miniatura) 

Sincer, mi-a cam parut rau de banii dati, dar mai mult mi-a parut rau pentru mine insami, pentru dezamagirea profunda pe care am simtit-o. Si parca pentru a-mi amplifica dezamagirea, ceata inrautatea situatia. Puteam sa exclam precum portughezii: "Que pena!"(Ce pacat!)